O revistă deplorabilă a fost lăsată în urmă, într-un tren plin de indivizi. Într-un tren în care oricine ar fi putut să o abandoneze sau să o fure. E într-un compartiment din capătul ultimului vagon, una dintre cele mai pustii locații din tren.
Cînd ne gîndim la o revistă mizerabilă, putem asuma că ea se află în această stare fiindcă a fost citită și poate chiar apreciată. Fiind naratorul acestei povești, vreau să mă asigur că nu o să credeți acest lucru. Acest obiect a fost călcat în picioare, la propriu, avînd pe prima pagină imprimată o talpă de pantof. Totuși, cineva a investit în ea. Nu cred că e complet lipsită de valoare sau că ar fi inutilă. E pur și simplu acolo, uitată sau nu.

Un cuplu își face apariția pentru a-și revendica locurile. Observînd că nimeni nu e în preajmă, decid să se așeze unde vrea inima lor, dar păstrînd, totuși, compartimentul în care le-au fost repartizate locurile. S-au așezat vis-à-vis, amîndoi preferînd un loc comod la geam. Revista de care v-am povestit este mutată pe locul de lîngă doamnă, care acum, prin ecranul telefonului ei, captează o poză admirabilă a peisajului de-afară. Ce să mai spun? Unii preferă să conserve cele mai frumoase momente în loc să le admire cu propriii ochi. Bărbatul, pe de altă parte, este cel cîștigat. Nu s-a uitat pe geam, ci a decis să admire adevărata capodoperă, care se afla chiar în fața lui. Fiecare era mulțumit și ar fi rămas așa dacă cineva n-ar fi intrat peste ei.
Își face apariția, mai precis, un băiețel, mai necăjit de felul lui. El a reușit să le tulbure pacea cu primul pas noroios pe care l-a făcut. Pe cît e de mic, pe atît e și de obraznic, și de încrezut. Expresia feței e foarte poznașă, poți să observi de la mii de kilometri distanță că este pus pe șotii. Foarte, foarte simpatic, fiind din cap pînă-n picioare doar nuanțe diferite de maro. Pălaria lui, vesta, tricoul, pantalonii, șosetele, papucii, fiecare un cafeniu închis, iar părul brunet, ochii căprui și pistruii se asortau perfect cu îmbrăcămintea acestuia. Nu are mai mult de zece ani, nici mai puțin de șase. E un copilaș în floarea vârstei trăsnăilor.
Cel mai probabil, acesta nu a avut absolut niciun motiv rațional pentru care să dea buzna fix în acel compartiment, dar imediat și-a creat un scop la vederea revistei. Nu a ezitat nicio secundă. A lăsat ușa întredeschisă și a zburat direct pe ea, aterizînd cu un mare „buf!”, băgînd frica în săraca femeie de lîngă el. A tresărit, s-a abținut sărmana să nu țipe, punîndu-și mîinile la piept, iar pe urmă i-a mai tras și o privire strașnică:

— OH, DOAMNE! a exclamat, nu țipat, iar pe urmă dă din cap și își mai face și cruce. Și-a mai întors privirea o dată, dramatic, spre băiețel, dar lui nu-i păsa absolut deloc. Cît timp se holba la el de parcă mai avea un pic și ne lua prichindelul la bătaie, acesta s-a chinuit să scoată revista de sub el, rînjind indignat. Cînd reușește, o deschide unde dă Domnul. Partenerul cucoanei evident că a observat cele întîmplate, dar tot ce a putut face e să scăpe un mic zîmbet și pe urmă să-și mute privirea pe geam, afară.

Cei doi adulți nu se strofocă să-l ia la întrebări sau să-i adreseze vreun cuvînt, datorită stării în care cel mic se află. Este neîngrijit, îmbrăcat sărăcăcios. Ăsta-i adevărul și multe persoane asumă că a încerca să îi găsească familia e inutil. „Nu e speriat, deci nu e pierdut”. Este periculos, iar pe stradă mulți copii sînt trimiși de părinți ca să cerșească, hoinărind singuri. Nu e în regulă, mulți cunosc acest lucru, iar cuplul nu credea că povestea acestui copil era una prea diferită de celelalte. Tăceau, sperau și se rugau în minte ca el să plece singur, după propria lui inițiativă, cu revista aia jegoasă cu tot.

Cel mic, pe de altă parte, s-a simțit ca acasă. Și-a strîns genunchii la piept și a folosit ființa de lîngă el pe post de spătar uman. După ce s-a asigurat că stă cît mai bine cu putință, s-a uitat și peste un articol din revistă. Primul lucru pe care l-a observat a fost imaginea unei blonde, a unei autoare al cărei nume nu era notat, dar care s-a semnat cu trei stele. Care-i rostul de a mai scrie ceva anonim, să nu-ți dezvălui numele, dacă îți afișezi portretul public? Cu toate că nici buletin n-are băiatul ăsta, nici lui nu-i place ce citește. Poate că, din punct de vedere al conținutului, „a mai trecut cu privirea”, dar sigur nu-i convenea pagina de revistă din punct de vedere estetic. Stelele nici nu sînt galbene!

„Dacă nu aș fi om și nu aș greși, probabil n-aș fi ajuns aici. Vrem sau nu să recunoaștem, identitatea noastră nu e definită doar de reușitele de pe parcursul carierei, ci sîntem și rezultatul greșelilor noastre realizate pe parcursul vieții. Nu aș fi reușit să-mi îndeplinesc visul de a scrie într-una dintre cele mai apreciate reviste din țară dacă în viața mea de scriitor nu aș fi gafat. Cel mai probabil, dacă le făceam corect pe toate, nici nu mai scriam.”

(Cititorule, dacă vrei să știi ce cred ca voce interioară a acestei povești, cred că acesta este un paragraf destul de revelator, dar crede-mă cînd îți mărturisesc că, pentru un motiv sau altul, băiețelul era mai interesat de acele cuvinte tipărite pe hîrtie decît eram eu și cu tine la un loc.)

„Nu e ciudat cînd te simți vinovat pentru că ai fost fericit? Sînt două emoții puternice care nu au treabă una cu alta și greu de identificat atunci cînd le simți simultan. Cum explici cuiva că îți e frică să fii fericit deoarece te temi că o să pierzi motivul pentru care zîmbești? Sună întortocheat, greu de înțeles și greu de explicat. Sentimentele în sine sînt complicate. Cum să iau decizii ascultîndu-mi inima, dacă nici ea nu știe ce simte?
Multe, în viață, puteam pierde, schimba sau cîștiga de stabileam de la bun început dacă vreau să decid folosindu-mi capul sau inima. Eu am făcut un amestec, am făcut o ciorbă, deoarece în viață avem nevoie de echilibru, dar în realitate, cel puțin în realitatea mea, întîlnesc cazuri în care nu există răspunsuri greșite și țin doar de felul tău de-a fi. Sînt o persoană foarte dezordonată, nu doar în viața de zi cu zi, dar și cînd vine vorba de ce simt, și aceste cazuri, pentru mine, sînt unele dintre cele mai grele. Știu că nu am cum să schimb ceva, acum sau oricînd, vreodată. Dacă ne-am fi renăscut, oricare dintre noi, nu credeți că am fi făcut aceleași aberații? Experiențele și oamenii pe care îi avem în viață ne influențează mai mult decît credeți. Dacă ele rămîn aceleași, e clar că și rezultatul va fi la fel. Nu are rost să o iei de la zero și să te aștepți la ceva diferit dacă procesul este exact la fel, cu aceiași oameni, aceleași experiențe, aceleași traume și scopuri.”

Țîncul s-a strîmbat la foaie și, din plictiseală, a creat un colț de măgar. Cînd citești ceva, reamintesc că ipostaza din care o faci este extrem de importantă. Ce a înțeles copilul din acele paragrafe e foarte diferit de ce ai înțeles tu sau de ce a vrut autorul să transmită, și sigur e distinct de ce ar fi crezut adulții din compartiment dacă le-ar fi citit și ei, dar ei sînt prea dezgustați de copertă pentru a face asemenea lucru.

Trenul s-a oprit într-o stație și femeia s-a abținut să nu gonească puștiul afară și să-i ceară să-și vadă de treabă… Se enervase deja. De ce trebuie să stea lipit de ea într-un compartiment gol? Frustrarea i s-a agravat cînd trenul a pornit, tremurînd, iar pe coridor era o agitație de nedescris. Oamenii își trăgeau bagajele după ei, izbindu-le de fiecare colț existent și, în același timp, vorbind neobișnuit de tare. Erau cu toții zgîlțîiți, iar șuieratul produs de inabilitatea geamului din compartiment de a se închide nu o liniștea deloc. Ba din contră, o mai trăgea și curentul din pricina ușii pe care pruncul a lăsat-o întredeschisă. Prunc de care oricum nu știa absolut nimic și îi mai stătea și pe cap (sau, mai bine spus, pe spate). Ăsta micu’ și revista s-au găsit unul pe altul și nici de unul, nici de altul nu știa Dumnezeu.

— re… renăn… renăscut! s-a trezit puștiul să citească cu voce tare, sîcîind ființa de lîngă el, storcînd fiecare picătură de răbdare pe care o mai avea.

Nu după mult timp, un bătrîn ajunge în capătul trenului, căutîndu-și locul, trăgînd valiza lui după el. Se uita în jur, pînă cînd a dat de ultimul compartiment și a tras o geană înăuntru, prin sticla transparentă, analizînd numerele scaunelor. I-a observat pe cei trei și a zîmbit. Ce familie drăguță! s-a gîndit. Din punctul lui de vedere, a surprins un moment foarte frumos, în familie. Păi, ce vedea? Un bărbat, o femeie (un cuplu, după cum bărbatul o privea și mai trăgea din cînd în cînd cu ochiul, la chipul ei) și un copilaș drăgălaș care, vai Doamne, CITEȘTE! CHIAR CITEȘTE! Copilul e murdar, ceea ce înseamnă că tocmai a venit de afară, de la joacă. Se sprijină confortabil de femeie, chicotind, reflectînd o relație foarte apropiată între cei doi, nu?

Într-un final, vîrstnicul realizează că cifrele de pe bilet nu corespund cu cele dinăuntru și că nu s-a orientat cum trebuie.

— Mamă, am greșit vagonul! a oftat bătrînelul, atrăgînd atenția celui mic. Amîndoi și-au zîmbit unul altuia. Prichindelul și-a întors privirea spre doamnă, cu un zîmbet îndrăzneț, ea holbîndu-se înapoi mai mult din frustrare, înainte ca el să apuce să gîndească ce cuvinte să alăture pentru a forma o propoziție.

— Mamă, mai naște-mă o dată!

Vârstnicul a fost cel care a reacționat primul la vorbele băiatului. Acesta a pufnit în rîs, dar celorlalți nu li s-a părut amuzant. Femeia i-a tras o privire țîncului de parcă mai avea puțin și ni-l pocnea, iar primul instinct al bărbatului liniștit a fost să-și îndrepte atenția asupra lor, cuvintele copilului trezindu-l din meditație. Moșul și-a reluat căutările, lăsîndu-i pe cei trei în durerea lor.

Cei doi adulți rămași s-au întors, uitîndu-se unul în ochii celuilalt. Și-au dat seama de impresia pe care o avea vîrstnicul față de ei. Pentru cîteva clipe aveau aceeași expresie, cu ochii cît cepele. Pe urmă, el a început să chicotească cît timp ea devenea din ce în ce mai roșie în obraji. De rușine sau de nervi? Probabil o ciorbă din cele două, sau mai multe emoții pe care doamna le simțea la acel moment, iar pe urmă s-a lăsat o liniște deplină.

Perspectiva… Perspectiva este un principiu abstract de care ar trebui să ținem cont într-o situație dificilă, într-un argument și înainte să învinovățim un individ. Cînd încerci să înțelegi punctul de vedere al unei persoane, te apropii cel mai mult de a înțelege persoana în sine și de ce a reacționat cum a reacționat. Cucoana, fără să mai adauge ceva, și-a luat bagajele, și-a luat bărbatul și a părăsit compartimentul, abandonînd copilul în același compartiment în care, la rîndul ei, a fost abandonată și revista.