Se întîmplă ca, de cele mai multe ori, luarea condeiului în mînă să fie mai anevoioasă chiar și decît smulgerea sabiei Excalibur din pietrele arhipelagului britanic. Din cînd în cînd, însă, micul Arthur din noi înșine învinge pentru o clipă, iar sîngele albastru-scriitoricesc țîșnește de undeva, din străfundurile burgului nostru lăuntric (om fi mic-burghezi?) și ne curge prin vene, ca o sevă de care am uitat că ne aparține; inundați de noblețea ideilor și de verva scrisului, clipa regală se stinge iute, ca o lampă de felinar după ultima sa pîlpîire, lăsîndu-ne în obnubilarea intervalului dintre prinț și cerșetor. Long live the word beggar! spune plebea cititoare.

Rămași (sau ajunși?) aici, la confluența dintre paria și eroi, la întrepătrunderea epigonicului cu novatorul, într-o nouă anchetă literară, hamletizăm continuu în a decide dacă scrisul ne-a fost pînă acum drumul Damascului sau căderea adamică. Ce-am scris și ce-am ajuns?

Sarah Corniș

Am intrat în aventura asta în mod timid, ceea ce, pentru cine mă cunoaște, nu e neapărat o surpriză. Am început în toamnă cu eseistica, probabil convinsă că voi scrie din cînd în cînd cîte ceva inteligent, profund și, eventual, memorabil, iar pînă în iarnă am ajuns la o adevărată obsesie… apoi a venit primăvara și, odată cu ea, inevitabila criză existențială, căci, la un moment dat, trebuie să începi să te întrebi ce cauți aici, și ce sens are totul. Am intrat într-o monotonie destul de confortabilă și, tocmai de aceea, destul de periculoasă și nu mai aveam neapărat blocajul dramatic al celui care nu poate scrie, ci ceva mai perfid: senzația că aș putea scrie, doar că nu prea am nimic de spus. Am preluat în paralel și rubrica de cronică de carte, care a fost, într-un fel, o schimbare de decor. De la propriile mele gînduri, care uneori sînt niște colege de cameră imposibil de suportat, la gîndurile altora.  După începutul verii, cred că am ajuns, în sfîrșit, la mal. Nu știu dacă la malul cel bun (încă nu am suficiente date pentru a trage concluzii), dar am cîteva texte cu care nu-mi este rușine. Ba chiar cîteva care mi se par, în momentele mele de generozitate față de mine însumi, bunicele. După un an, cred că am înțeles că scrisul și cu mine avem o relație toxică. Uneori îmi dă sens, alteori mă umilește. Uneori mă face să cred că am descoperit, într-o propoziție, ceva ce nimeni nu mai spusese înainte, alteori mă obligă să recitesc aceeași frază de douăzeci de ori pînă ajung la concluzia că, poate, nimeni n-o mai spusese înainte tocmai pentru că nu trebuia spusă. Scrisul nu mi-a devenit nici ritual sacru, nici simplă obligație. Mai degrabă a rămas o formă de conviețuire dificilă. Ne certăm des. Eu îl evit, el mă urmărește. Îl declar inutil, apoi îmi lipsește. Iar cititul? Cred că n-a putut fi niciodată separat de toate astea. Dacă scrisul este tentativa mea de a pune puțină ordine în ce gîndesc, cititul este, de multe ori, dovada că alții au reușit asta deja mult mai bine. Ceea ce e simultan încurajator și profund enervant. Așa că, dacă ar fi să răspund sincer la întrebarea „Ce-am scris și ce-am ajuns?”, aș spune, mai mult sau mai puțin satisfăcută, c-am scris eseuri, cronici, recenzii, cîteva texte de care sînt mulțumită și, probabil, destule pe care astăzi le-aș șterge fără să negociez. Iar ce-am ajuns încă nu știu. Poate o persoană care scrie. Poate doar cineva care nu s-a putut abține să nu încerce. Dar, după un an, măcar atît pot spune cu o oarecare siguranță: încă mă întorc la scris. Și, pentru moment, cred că asta înseamnă mai mult decît orice definiție pe care aș putea încerca să i-o dau.

Daria-Maria Cenan

Tot ce am scris pînă acum a plecat, într-un fel sau altul, din interiorul meu. Din ce am simțit. din ce am trăit, din ce am observat sau din lucrurile pe care încă încerc să le înțeleg. Pentru mine, scrisul nu înseamnă doar să găsesc cuvintele potrivite, ci să dau o formă unor lucruri care, altfel, ar rămîne undeva în mine.

Nu știu dacă am ajuns undeva anume, dar știu că m-am schimbat odată cu ceea ce am scris. Am învățat să mă privesc mai atent, să-mi pun întrebări și să nu mă grăbesc să găsesc mereu un răspuns.

Iar dacă mă întreabă cineva ce am scris și ce am ajuns, răspunsul meu ar fi simplu: am scris despre ceea ce simt, iar printre toate cuvintele astea, am ajuns să mă cunosc puțin mai bine.

Maria Sîmboan

Se spune că artiștii (de obicei, artiștii plastici) sînt născuți cu talentul de a vedea frumosul în orice, cu ochii superbi, prin care percep viața cu o fascinație aparte, percepție pe care reușesc să o transpună într-o imagine, făurind ceea ce numim noi artă. Mulți consideră că un scriitor devine unul doar după ce a dat publicității nenumărate cărți și texte, acesta fiind bîntuit în permanență de minunata întrebare „ce ai publicat?”.

Scriitor poți fi și atunci cînd nu-ți împărtășești operele.

De cînd mă știu, am fost sigură de un lucru: o să devin un autor și o să studiez pentru asta, oricît de mult timp din viață mi-ar mînca. A fost unul dintre primele mele visuri și unul dintre singurele care a persistat de-a lungul anilor, pînă în adolescență, inclusiv. Arta, în copilăria mea, a avut un impact semnificativ, pictînd și desenînd mereu, astfel, am învățat un lucru foarte important: dacă vrei să devii un artist, cel mai probabil deja ești unul și contează ceea ce creezi în continuare. Contează cît de mult vrei să-ți expui latura artistică și cît din tine vrei să dezvălui. Literatura este o artă, prin urmare, și autorii sînt artiști, în ochii mei. Te naști artist, mori artist, dar diferența este că lași în urmă părți din persoana care ai fost odată.

Ce am scris? Jurnale întregi, idei pentru viitor, gînduri neexprimate din trecut, urmate de sentimente ascunse și de confesii pe care destinatarul acestora nu le va putea auzi sau citi vreodată. Poezii și povești care nu vor vedea niciodată lumina soarelui și care vor rămîne nerostite și uitate. De ajuns ceva sau cineva? Am rămas aceeași persoană. Singura diferență este că o parte din mine încă se află printre acele pagini pe care eu mereu le pot răscoli pentru a mă redescoperi. Nu ceea ce scrii te definește, ci tu dai sens cuvintelor pe care le folosești pentru a compune. Oricine ai fi și oricum ai fi, lucrările tale vor fi mereu alcătuite din părți din tine, din personalitatea ta și din sufletul tău. Nu ele decid cînd tu devii un artist, ci tu decizi cînd vrei să compui.

Vlad Coțop

Într-o zi, cu puțin mai mult de un an în urmă, am avut o discuție incredibilă despre jocuri video cu Raul. Aceasta mi-a facilitat invitația la podcastul Dilematicii, iar apoi în august, invitația de a scrie pe acest blog. Inițial am avut îndoieli, pentru că intram în clasa a XII-a și nu știam dacă voi avea timp să scriu chiar atît de mult, dar am fost convins cînd Raul mi-a sugerat să realizez recenzii de jocuri video (ceea ce de-abia am făcut!).

Uitîndu-mă în urmă, mă bucur că am început să scriu, pentru că am descoperit că acest blog este un mediu perfect pentru a împărtăși cu restul lumii sau cel puțin de a pune în scris toate informațiile ce le-am acumulat din toți anii în care am avut o prezență online. Chiar și atunci cînd sînt reticent să analizez un anumit subiect, pentru că poate nu îl consider de interes sau nu mă inspiră, realizez că „pofta vine mîncînd” și mă trezesc că am mai multe de spus decît credeam, scriind un articol cuprinzător.

Simt că scrisul acesta îmi menține mintea ageră, pe care altfel o hrănesc cu texte și informații în general în limba engleză, de cînd mă știu, iar dacă vreodată nu voi mai scrie pe acest blog, nu prea curînd, căci nu sînt deloc aproape de a epuiza lista de idei, cred că voi continua să scriu de plăcere.

Alessio Dragoș

Poate părea absurdă următoarea afirmație, dar, după un an întreg de scris lunar cîte două articole pentru revista noastră digitală, am ajuns la concluzia că nu mi-a plăcut niciodată în totalitate să scriu. Fie că vorbim de scrierea articolelor pe blog, ori jalnicele texte argumentative de la bacalaureat. Poate singurele fraze pe care le scriu cu ardoare sînt mesajele kilometrice în care încerc ori să fiu amuzant, ori să explic/prezint informații de nișă. În acest caz, de ce continui să o fac? De ce îmi mai bat capul lună de lună să scriu niște texte de care oricum, în proporție de 80%, nu sînt mulțumit? Cred că din obligație. O obligație, la drept vorbind, impusă de mine și pentru mine. Cred că îmi face bine, însă nu sînt ferm convins de acest lucru. În fiecare lună mă enervez cînd vine vorba să scriu cele două texte, emoție pe care nu o frecventez mai deloc în viața de zi cu zi. Oricît de clișeic ar suna, enervarea în urma scrierii mă face să simt că trăiesc. Aș putea descrie relația mea cu scrisul printr-un termen de specialitate preluat din puținele filme romantice pe care le-am văzut pînă acum și anume: love-hate relationship. Urăsc să iubesc să mă enervez cînd scriu.

Pare-se că ne situăm undeva între l’enfer, c’est l’écriture și le paradis, c’est les écrivains. Cert e că, pentru noi, precum rubrica din Dilema (veche) a lui Andrei Pleșu, scrisul nu-i nici așa, nici altminteri.

a consemnat Raul Kovacs

© Imagine reprezentativă: din arhiva autorului (dedicația de pe prima pagină din Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului de Andrei Pleșu).