Poate că niciun alt sentiment nu ne-a făcut să vorbim atît de mult și, totuși, să nu știm ce să spunem. Avem sute de cuvinte pentru iubire. O numim dor, apropiere, grijă, liniște, teamă, așteptare. O ascundem în melodii, în mesaje trimise la două dimineața, în priviri care durează puțin prea mult, în „ai ajuns?”, în „ai grijă de tine”. Și, cu toate acestea, există două cuvinte pe care le păstrăm undeva mai adînc decît pe toate celelalte: „Te iubesc”. Două cuvinte atît de simple încît le învață un copil înainte să înțeleagă, probabil, ce înseamnă iubirea. Două cuvinte pe care le auzim în filme, în cîntece, în conversații și pe care ajungem să le folosim aproape firesc. Și totuși, cînd trebuie să le spunem unei persoane care chiar contează, nu mai sînt deloc simple.

Din experiența mea, cred că una dintre cele mai dificile forme de sinceritate este să îi spui cuiva că îl iubești. Nu pentru că nu știi ce simți, ci tocmai pentru că știi. Pentru că, în momentul în care le rostești, sentimentul nu mai este doar al tău. Pînă atunci, iubirea poate locui liniștită în tine. O poți analiza, o poți nega, o poți ascunde, o poți explica în fața ta de zeci de ori. Poți să îți spui că poate nu este iubire, că poate este doar atașament, că poate este doar dor, că poate îți place prea mult de persoana aceea. Îți poți permite să nu fii sigur. Dar cînd spui „te iubesc”, îi dai sentimentului tău un sunet. Îl scoți din tine și îl așezi între tine și celălalt.

Și, dintr-o dată, devine real.

Poate de aceea oamenii inventează atît de multe forme de a spune „te iubesc” fără să spună, de fapt, cele două cuvinte. Un „ai grijă de tine” poate însemna „îmi pasă de tine”. Un mesaj trimis cînd nu te aștepți poate însemna „m-am gîndit la tine”. O melodie poate spune ceea ce nouă ne este rușine să spunem. O privire poate dura mai mult decît ar trebui.

Flirtul însuși este un limbaj. Unul construit din jumătăți de propoziție, glume, priviri, apropieri și retrageri. Este poate singurul limbaj în care oamenii încearcă să spună ceva important tocmai fără să o spună direct. Și poate că iubirea începe chiar acolo, în spațiul dintre ceea ce simțim și ceea ce avem curajul să spunem.

Dar există și un paradox: ne este atît de greu să spunem „te iubesc” atunci cînd chiar iubim, iar uneori ne este atît de ușor atunci cînd cuvintele nu mai înseamnă mare lucru. Poate că problema nu este cuvîntul, ci noi sîntem problema. Am transformat „te iubesc” într-o expresie pe care o putem spune la sfîrșitul unui apel, într-un mesaj înainte de culcare, într-un comentariu, într-o fotografie. Și nu este nimic greșit în asta. Doar că, uneori, repetînd un cuvînt suficient de mult, riscăm să uităm greutatea pe care o avea la început. Pentru că „te iubesc” nu ar trebui să fie doar o formulă. Ar trebui să fie o asumare. Să îi spui cuiva că îl iubești înseamnă să accepți că îi oferi acces la ceva ce, pînă atunci, îți aparținea numai ție. Înseamnă să accepți posibilitatea ca celălalt să nu simtă la fel. Să nu răspundă. Să răspundă prea tîrziu. Să răspundă altfel decît ai fi vrut. Cred că de aceea ne ascundem atît de mult în spatele semnelor. Este mai ușor să dai like unei melodii decît să spui că melodia aceea te face să te gîndești la cineva. Este mai ușor să răspunzi la un story decît să spui că ți-a fost dor. Este mai ușor să trimiți un „ce faci?” decît un „mi-ai lipsit”. În lumea în care comunicăm permanent, am devenit, într-un fel, foarte buni la a nu spune exact ceea ce vrem să spunem.

Și totuși, unele lucruri merită să fie spuse. Pentru că există și tăceri care protejează și tăceri care rănesc. Există lucruri pe care celălalt le poate înțelege fără cuvinte și lucruri pe care nu ar trebui să îl obligăm să le ghicească. Aici se află adevărata dificultate a iubirii: nu în a simți, ci în a transforma ceea ce simți într-un limbaj pe care celălalt îl poate înțelege.

Și dintre toate cuvintele pe care le putem spune unei persoane, cele mai grele rămîn tot cele mai simple: „Te iubesc”. Nu pentru că sînt complicate. Ci pentru că, atunci cînd sînt adevărate, în ele încape prea mult din sufletele noastre.

© Imagine reprezentativă: Constantin Brâncuși, Sărutul.