Există întîlniri pe care le uităm înainte ca ziua să se termine și întîlniri care, fără să ne dăm seama cînd anume, ajung să ne schimbe felul în care privim lumea. Oameni care apar în cele mai neașteptate momente, cuvinte care ajung la noi exact atunci cînd avem nevoie de ele și întîmplări cărora le găsim un sens abia după ce au trecut. Și, inevitabil, ajungem să ne întrebăm: cît este întîmplare și cît este destin?

Personal, nu cred în coincidențe. Sau, mai bine spus, nu cred că tot ceea ce numim coincidență este lipsit de sens. Mi se pare că există ceva fascinant în felul în care anumite întîmplări se leagă între ele, în felul în care oameni pe care nu i-am fi întîlnit niciodată ajung să facă parte din viața noastră și în momente care, privite retrospectiv, par să fi avut un rost pe care nu l-am putut înțelege atunci cînd le-am trăit. Poate că tindem să numim coincidență tot ceea ce nu putem explica și să acceptăm hazardul doar pentru că ne este mai ușor decît să recunoaștem că nu avem toate răspunsurile. Nu pretind că știu dacă fiecare întîlnire este predestinată sau dacă fiecare întîmplare ascunde un sens, dar cred că există lucruri pe care nu le putem reduce la simpla întîmplare. Iar pentru mine, credința în Dumnezeu lasă deschisă tocmai această posibilitate: aceea că, uneori, ceea ce noi percepem drept o intersecție întîmplătoare între două vieți poate face parte dintr-un plan pe care încă nu îl putem vedea în întregime.

Ne place să credem în predestinare pentru că ne este greu să acceptăm caracterul imprevizibil al existenței. Ideea că anumite lucruri sînt menite să se întîmple ne oferă o formă de liniște. Ne face să credem că, dincolo de haosul alegerilor și al împrejurărilor, există o ordine pe care nu o putem înțelege pe deplin. Că unele întîlniri nu sînt simple intersecții între două vieți, ci puncte de plecare pentru ceva ce încă nu știm să numim.

Dar ce se întîmplă cînd începem să căutăm semne?

Omul are o capacitate remarcabilă de a găsi tipare, chiar și acolo unde lucrurile nu au neapărat o legătură între ele. Psihologia ne arată că tindem să observăm mai ales acele evenimente care ne confirmă convingerile și așteptările. Atunci cînd cineva ne atrage, o coincidență aparent banală poate căpăta o semnificație aparte. Un cîntec auzit la momentul potrivit, o întîlnire neașteptată, o coincidență care pare prea precisă pentru a fi ignorată. Dintr-odată, realitatea pare să ne vorbească într-un limbaj pe care numai noi îl putem înțelege.

Poate că nu întîmplările se schimbă, ci felul în care le privim.

Și totuși, ar fi suficient să explicăm totul prin mecanismele minții noastre? Faptul că putem găsi o explicație psihologică pentru o experiență înseamnă că i-am epuizat toate semnificațiile? Sau există o diferență între a explica felul în care percepem un eveniment și a înțelege ce înseamnă el pentru noi?

Aici, rațiunea și credința par să se afle la aceeași răscruce, privind în direcții diferite. Rațiunea ne îndeamnă să distingem între ceea ce știm și ceea ce presupunem. Credința ne lasă loc pentru posibilitatea unui sens care depășește ceea ce putem demonstra.

Una dintre cele mai mari capcane ale iubirii este tocmai tendința de a confunda intensitatea cu certitudinea. Întîlnim un om, simțim ceva ce nu putem explica și începem să construim, uneori fără să ne dăm seama, o poveste în care fiecare detaliu pare să confirme că trebuia să ne întîlnim. Dar faptul că o întîlnire ne-a marcat nu înseamnă neapărat că relația care urmează este menită să dureze. Și nici faptul că o poveste se termină nu înseamnă că începutul ei a fost lipsit de sens.

Cred că aici greșim cel mai mult: presupunem că, dacă doi oameni au fost meniți să se întîlnească, trebuie să fie meniți și să rămînă împreună. Transformăm ideea de destin într-o promisiune a permanenței, de parcă semnificația unei întîlniri ar putea fi măsurată în durata ei.

Dar dacă unele întîlniri nu sînt despre a rămîne? Dacă rostul lor nu este să ne ofere o poveste fără sfîrșit, ci să ne pună în fața unor întrebări pe care altfel nu ni le-am fi adresat? Poate că un om ne schimbă felul în care înțelegem iubirea, altul ne învață limitele propriei răbdări, iar altul ne arată cît de puțin ne cunoaștem, de fapt, pe noi înșine. Nu trebuie să credem că fiecare om care ne iese în cale a fost trimis cu un scop precis pentru a recunoaște că anumite întîlniri au consecințe pe care nu le-am fi putut anticipa.

Și poate că tocmai aici se află adevărata enigmă a predestinării: nu în posibilitatea de a ști dacă un lucru era menit să se întîmple, ci în imposibilitatea de a determina cu certitudine ce ar fi însemnat viața noastră dacă nu s-ar fi întîmplat.

Dacă nu ne-am fi aflat în acel loc, în acea zi? Dacă am fi ales alt drum, am fi rostit alte cuvinte sau am fi întors privirea cu o secundă mai devreme? Cîte dintre întîlnirile care ne-au schimbat viața au depins de împrejurări pe care nu le-am controlat și cîte au fost rezultatul propriilor alegeri? Și, mai ales, dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel, am mai fi devenit oamenii care sîntem astăzi?

Nu avem cum să știm. Putem doar să privim în urmă și să construim explicații din fragmentele pe care le avem la dispoziție. Uneori, le numim coincidențe. Alteori, destin. Iar cîteodată, pentru cei care cred, le numim pur și simplu felul în care Dumnezeu lucrează în viața noastră, chiar și atunci cînd nu înțelegem.

Adevărul nu se află într-una dintre aceste explicații, ci în felul în care alegem să ne raportăm la ceea ce ni se întîmplă. Putem păstra deschiderea față de mister fără să transformăm fiecare coincidență într-o certitudine. Putem crede că anumite întîlniri au un sens fără să presupunem că știm dinainte care este acel sens. Și putem iubi un om fără să avem nevoie de convingerea că universul însuși ne-a adus împreună.

Pentru că, pînă la urmă, există o diferență între a crede că o întîlnire a fost menită să se întîmple și a crede că, odată întîmplată, ea a devenit parte din povestea noastră.

Unele lucruri sînt scrise înainte să le trăim. Poate că altele se nasc din alegerile noastre, din întîmplări și din felul în care ne construim propriile sensuri. Sau poate că există adevăruri pe care nu le putem cunoaște fără să le simplificăm.

Rămîne, totuși, o întrebare la care fiecare dintre noi va răspunde diferit: atunci cînd două vieți se intersectează, descoperă ele un drum care le era deja destinat sau devin destinate tocmai pentru că, la un moment dat, s-au întîlnit?

© Imagine reprezentativă: Salvador Dalí, Persistența memoriei (1931).