După mai bine de cinci decenii de activitate în domeniul muzicii, poetul, cîntărețul și romancierul canadian Leonard Cohen își lansa cel mai nou album – You Want It Darker – pe 21 octombrie 2016. Într-un mod neașteptat, după doar 17 zile, acesta „s-a încuiat în al său Turn al Cîntecului” și s-a stins din viață, în somn, la înaintata vîrstă de 82 de ani. Plecarea calmă a acestuia, fără surle și trîmbițe, coincide în totalitate cu modul în care își prefigura ideile și credințele în poeme, poemele în melodii, și melodiile în ceva mai presus de ființa acestuia. Însă acest ritual poate fi perceput ca un banal manual de instrucțiuni, un șablon clișeic folosit de orice muzician de duzină pentru a compune, dar pentru Leonard Cohen reprezenta singurul mod prin care își putea percepe și accepta destinul. Această viziune asupra muncii de compozitor și poet este cel mai intim descrisă în Tower of Song, melodia ce încheie (probabil) cel mai bun album al lui Leonard Cohen, I’m Your Man.

Odată cu apariția Various Positions în 1984, album care s-a bucurat de un succes moderat, în special datorită melodiilor Hallelujah și Dance Me to the End of Love, sunetul a ceea ce însemna muzica lui Leonard Cohen pînă la acest album s-a schimbat semnificativ. De la melodii minimaliste, doar cu o chitară clasică și alte cîteva instrumente în surdină, s-a ajuns la integrarea sintetizatoarelor. Iar cel mai important lucru fiind schimbarea tonului vocii lui Cohen, acesta folosind pînă la finalul vieții o voce tot mai joasă și gravă. Schimbare în mare parte datorată iubirii îndelungate a acestuia pentru alcool și țigări, dar și în urma înaintării în vîrstă. Aceste experimente de pe Various Positions au aprins flacăra, dar I’m Your Man a reprezentat o adevărată explozie, care s-a dovedit a fi una destul de întîrziată.

În ciuda găsirii noii formule odată cu ultimul album, Leonard Cohen se afla într-o perioadă de rătăcire a vieții. La cei 53 de ani ai săi, suferea de depresie, o probabilă criză a vîrstei mijlocii și de un blocaj artistic. Scrisul era văzut ca o muncă silnică și, totodată, sisifică, melodii precum Anthem și Waiting for the Miracle dîndu-i mari bătăi de cap, mereu eșuînd în a le termina, fiind lansate doar în 1992 cu albumul The Future. Cohen se gîndea serios să iasă la pensie pentru a se putea retrage la o mănăstire budistă pentru a deveni călugăr. Lucru ce avea să se împlinească în 1996 cînd a devenit oficial un călugăr budist Rinzai Zen la Centrul Mount Baldy Zen din Munții San Gabriel din Los Angeles. Toate aceste neajunsuri din viața personală și profesională au reușit să construiască viitoarele melodii de pe I’m Your Man, cît și să învăluiască majoritatea albumului într-un smog nihilist.

După spusele acestuia: „Mi-am dat seama brusc că aceasta este dilema tuturor: în momentele în care credem că sîntem cei mai cool, ceea ce văd toți ceilalți este un tip cu gura plină de banane”.

Complexitatea și evoluția muzicală ale pieselor se face remarcată încă de la prima melodie de pe album, First We Take Manhattan. Cu un sunet cinematografic de speța triumfului regăsit în melodiile lui Ennio Morricone, First We Take Manhattan înlocuiește eroismul cu acordurile unor sintetizatoare solemne, păstrînd o oarecare măreție, ca o melodie a unui răufăcător dintr-un film din seria agentului 007. Ceea ce face melodia a fi una memorabilă sînt versurile complicate și foarte criptice, stîrnind de-a lungul timpului numeroase conotații, mai ales din cauza tratării unor idei despre geopolitică și extremism. Într-un interviu, întrebat despre această melodie, Leonard Cohen spunea că versurile fac referire la terorismul intelectual care persistă, față de terorismul clasic. Dînd exemple de cîțiva „teroriști de-ai noștri”, Cohen îi numește pe Iisus Hristos, Sigmund Freud, Karl Marx și Albert Einstein („But our terrorists, Jesus, Freud, Marx, Einstein. The whole world is still quaking…”). Una dintre posibilele semnificații ale refrenului „First we take Manhattan, then we take Berlin” este trasarea și evidențierea unei paralele între două lumi cu culturi și sisteme de control diferite. Manhattanul, reprezentant al Occidentului și consumerismului, este influențat tot mai mult de mass-media sau de industria modei, care dictează modul în care ar trebui să se îmbrace oamenii, și Berlinul (albumul fiind lansat în 1988, cel mai probabil Cohen se referea la cel din Est) controlat de forțele de ordine ale regimului. De altfel, versurile pot fi văzute din perspectiva unui viitor terorist care urmează să cucerească mai întîi Manhattanul, iar apoi Berlinul prin diferite mijloace intelectuale.

Brutalitatea primei melodii este neutralizată, sau cel puțin diminuată, de balada Ain’t No Cure for Love, care păstrează un aer de neputință prin intermediul versurilor. Acompaniamentul instrumental demn de un pop sofisticat, combinat cu puțin R&B, maschează această poveste eșuată de dragoste. Totodată, se face referire și la criza infecțiilor cu virusul HIV, care era în plină amploare în anii ’80, acesta fiind motivul principal ce l-a determinat pe Cohen să compună melodia. De aici vin și versurile „The doctors working day and night/ But they’ll never ever find the cure for love” („Medicii lucrează zi și noapte/ Dar nu vor găsi niciodată leacul pentru iubire”). Tot în această melodie se poate observa și unul dintre numeroasele momente de spiritualitate și credință din melodiile lui Cohen: „I walked into this empty church, I had no place else to go/ When the sweetest voice I ever heard whispered to my soul” („Am intrat în această biserică goală, nu mai aveam unde să mă duc/ Cînd cea mai dulce voce pe care am auzit-o vreodată a șoptit sufletului meu”).

Everybody Knows este genul de melodie care bate ultimul cui în coșciug din plăcere, nu din necesitate. Chiar dacă în întreg albumul se resimte un aer închis ce determină o senzație sufocantă, Everybody Knows reprezintă momentul asfixierii lui Cohen sau a ascultătorului. Versurile reprezintă o viziune pesimistă asupra lumii, în care se fac diferite referințe ale unor probleme de ordin social. Cel mai probabil, inspirația scrierii piesei venind în urma situației personale a poetului din ultimii ani. Repetiția la nesfîrșit a celor două cuvinte „everybody knows” („toată lumea știe”) și sunetele sinistre date de un instrument originar din Orientul Mijlociu (oud) fac ca melodia să accentueze gravitatea situației. Pentru că toată lumea știe că zarurile sînt măsluite, că barca se scufundă, că războiul s-a încheiat, pierzînd cei buni. Toată lumea știe că așa funcționează lucrurile.

Piesa care dă numele albumului, I’m Your Man, descrie o altă iubire eșuată, dar oferită de Cohen pe un ton calm, chiar nepăsător. Totuși, cuvintele spun o cu totul altă poveste, a cuiva disperat de a fi iubit. Sintagma „I’m your man” („Sînt bărbatul tău”), rostită la fiecare final de strofă, este încercarea eului de a-și face recunoscută importanța rolului pe care crede că îl are în respectiva relație. Doar că acesta trăiește într-o minciună din care refuză intenționat să iasă, fapt evidențiat de versul: „Ah, but a man never got a woman back/ Not by begging on his knees” („Ah, dar un bărbat nu a recucerit niciodată o femeie/ Cerșind în genunchi”). Statutul inferior al eului este definitivat în momentul în care acesta, continuîndu-și din răsputeri pledoaria prin aceleași argumente cum că el este bărbatul ales, este complet cenzurat de melodia care se sfîrșește înainte ca acesta să termine de vorbit.

A doua parte a albumului calmează apele și redă o latură mai jovială a existenței, schimbînd complet atmosfera îmbîcsită de mirosul nefericirii din prima parte, cu melodia Take This Waltz. Cu acest vals, Leonard Cohen aduce un omagiu unuia dintre poeții săi preferați, Federico García Lorca. Melodia reprezintă o traducere în engleză și o reinterpretare a poemului spaniol scris de Lorca, Pequeño vals vienés (Micul vals vienez), prin care este descrisă frumusețea capitalei Austriei. Poemul nu idealizează în totalitate orașul, oferindu-i o latură mai realistă, cît și una întunecată, cum ar fi existența unui copac unde „porumbeii merg să moară”.

Jazz Police este melodia de jazz avangardist ce nu ar fi trebuit să se afle pe acest album. Scrisă din curiozitate și din încercarea de a mai diversifica lucrurile, Jazz Police este un amalgam de sunete mascate sub umbrela unui umor ciudat și absurd. Prezența melodiei pe album nu face decît să dezechilibreze întregul ansamblu și să tragă în jos albumul. Prezența unei astfel de melodii retrogradează albumul de la o capodoperă la un album foarte bun. Din fericire, melodia, pe cît de trăznită și parcă neterminată este, pe atît de ușor poți uita de ea. În plus, restul melodiilor de pe album eclipsează acest experiment umoristic numit Jazz Police. Un alt exemplu de melodie care trage în jos un întreg album este melodia Mother de pe ultimul album al trupei britanice The Police, Synchronicity.

I Can’t Forget reprezintă cele mai fericite momente de pe album, în mare parte datorită acompaniamentului instrumental jucăuș și a versurilor cu umor. O melodie despre îmbătrînire și memorie, I Can’t Forget jonglează cu nostalgia lucrurilor trecute și uitate, dar păstrează un aer de resemnare: „I can’t forget but I don’t remember what” („Nu pot uita, dar nu-mi amintesc ce”). Primul pas pe care eul îl face pentru a se împăca cu noua lui formă este de a încearca în fiecare dimineață să-și dea seama cine este persoana din prezent: „I said this can’t be me/ Must be my double” („Mi-am spus că acesta nu pot fi eu/ Trebuie să fie dublura mea”). Cu această penultimă piesă, se pregătește o grandioasă ieșire din scenă, prefigurînd melodia care, după spusele lui Cohen, este una dintre cele trei, patru melodii „adevărate” scrise de acesta.

Tower of Song reprezintă o declarație către publicul său, ce încapsulează filozofia, cariera și răspunsul artistului asupra îmbătrînirii și scopului său în viață. Cu o prezență din nou calmă, versurile îl surprind pe Cohen la finalul vieții, moment oportun de reflecție asupra operelor sale. Meșteșugul scrierii este abordat ca o muncă laborioasă și solitară, reprezentată simbolic de acest „Turn al Cîntecului”, în care fiecare scriitor, pentru a-și putea plăti șederea, trebuie să scrie constant. „I’m just paying my rent everyday/ In the Tower of Song” („Îmi plătesc pur și simplu chiria în fiecare zi/ În Turnul Cîntecului”). Acest drum este perceput ca fiind unul prestabilit de o forță mai puternică decît acesta, iar șederea în turn este înțeleasă ca o dovadă de încredere și acceptare. „I was born like this, I had no choice/ I was born with the gift of a golden voice” („Așa m-am născut, n-am avut de ales/ M-am născut cu darul unei voci de aur”) este certitudinea că totul face parte dintr-un plan. Totodată, versul conține și o notă autoironică asupra vocii sale, așa zise „de aur”, Cohen fiind criticat de-a lungul timpului din cauza vocii sale distonante și monotone, devenind o tradiție ca, în timpul concertelor, în momentul în care erau rostite cele două versuri, publicul să ovaționeze. Credința lui Cohen, care intră ca o rază de lumină prin fereastră, alimentează puterea cîntecului („I’m standing by the window where the light is strong”, adică „Stau lîngă fereastră, unde lumina este puternică”). Melodia a fost reinterpretată de numeroși alți artiști de renume, precum Tom Jones, Nick Cave sau Marianne Faithfull.

Cu toate că Leonard Cohen s-a stins din viață după 28 de ani de la lansarea albumului, a ales ca mesajul de adio către public să fie făcut în Tower of Song. În ultimul vers, Cohen își împachetează lucrurile, căci urmează să fie mutat într-un alt turn, dar ne asigură că vom mai auzi de el și după mulți ani de la plecarea acestuia. De la I’m Your Man, Cohen a mai lansat șase albume de studio în care și-a expus sufletul publicului, ca pînă acum. Pe lîngă melodiile Anthem de pe albumul The Future, în care Cohen își împărtășește și își acceptă imperfecțiunile, considerînd că prin orice crăpătură, oricît de mică, poate intra lumina („There is a crack, a crack in everything/ That’s how the light gets in”), și I Wanted Darker de pe albumul cu același nume, în care se simte decrepitudinea din vocea poetului în momentul în care rostește cuvintele „I’m ready, my Lord” („Sînt pregătit, Doamne”), Tower of Song rămîne cea mai înaltă dovadă de intimitate și prețuire dăruită de Cohen divinității și publicului.

Now I bid you farewell, I don’t know when I’ll be back
They’re moving us tomorrow to that tower down the track
But you’ll be hearing from me baby, long after I’m gone
I’ll be speaking to you sweetly from a window
In the Tower of Song

Acum îmi iau rămas bun, nu știu cînd mă voi întoarce
Mîine ne mută în turnul acela de lîngă capătul liniei
Dar vei mai auzi de mine, iubito, mult timp după ce voi fi plecat
Îți voi vorbi cu duioșie de la o fereastră
În Turnul Cîntecului

_{© Imagine reprezentativă: Leonard Cohen fotografiat de Dominique Issermann în 1983 pe o bancă în Jardin du Luxembourg, în Paris.}