No. 847 – „Depeche Mode: M” (2025; r. Luis Fernando Frias de la Parra)

În 1980, atunci cînd patru tineri din Basildon s-au unit pentru prima dată cu dorința de a realiza muzică, cu siguranță nu s-au gîndit că influența lor va ajunge pînă astăzi, în 2025. Trupa de synth-pop/rock electronic Depeche Mode (Dave Gahan și Martin Gore) poate fi numită deja o religie pentru fanii acesteia, fie ei români sau, în cazul de față, mexicani. Filmul-concert „Depeche Mode: M” este mai mult decît o înșiruire de videoclipuri din turneul acestora („Memento Mori Tour”), ci o călătorie în sufletul culturii mexicane legate de moarte. Chiar dacă și noi, ca români, sărbătorim „Ziua morților”, cultura mexicană a dus această sărbătoare la un alt nivel.

Filmul este realizat pe baza unor filmări din cele trei concerte sold-out ale trupei (peste 200.000 de spectatori) din Mexico City, unde regizorul Fernando Frias combină muzica cu tradițiile legate de moarte cu ajutorul unor mărturii, poeme, basme și citate din cultura mexicană. „Depeche Mode: M” celebrează influența pe care muzica o are asupra oamenilor și încearcă să aducă la suprafață conexiunea dintre muzică și nemurire.

Neavînd o poveste anume, fiecare spectator devine un personaj în film. Fie că ești fan al trupei sau nu, participarea ta indirectă în cadrul filmului îți poate trezi anumite gînduri legate de fragilitatea vieții și cum arta poate reprezenta un drum către nemurire. Fernando Frias redă toate aceste elemente destul de discret, chiar dacă moartea (fiind tema principală) este cît se poate de evidentă (și prezentă) în cadrul filmului.

Globul de sticlă, aflînd pe parcursul filmului, este o metodă folosită în trecut de a captura imaginea între pereții de sticlă ai acestuia. Astfel, imaginea pare că rămîne eternă în cadrul globului, precum trandafirul veșnic înflorit din „Frumoasa și Bestia”. Desigur, compararea acestui film cu unul Disney este una foarte nepotrivită, dar este cel mai bun exemplu la care m-am putut gîndi. De asemenea, asociind globul de sticlă, în care sînt integrate aceste imagini de arhivă din cadrul concertului, cu sufletul fiecărei persoane, putem ajunge la concluzia că trupa nu va muri niciodată cu adevărat, aceasta va rămîne veșnic „captivă”. Un fan al trupei subliniază faptul că aceasta face parte din altă epocă. Însă, iată că dragostea pentru muzică se moștenește genetic și celorlalte generații.

Concertul propriu-zis începe cu melodia „My Cosmos is Mine” care, personal, nu-mi place, dar acest lucru nu mă face să fiu mai puțin atent la detalii. Din contră, am sesizat un lucru foarte important, pe care l-aș fi ratat dacă ar fi început concertul cu o altă melodie. Solistul Dave Gahan arată ca un vampir, lucru pe care nu l-am sesizat nici în cadrul concertului din București la care am participat. Vestimentația, machiajul și mișcările suave îți induc o stare de basm. Dave Gahan joacă un rol important pe parcursul filmului-concert. Personajul acestuia începe prin a-ți prezenta ideea că acesta este nemuritor, dar, odată ce filmul înaintează, se îndepărtează încetul cu încetul mai multe straturi, pînă cînd ajungem la adevărata formă a personajului. Adică un simplu om (bine, nu includem statutul de rock star) aflat, din păcate, la capătul puterilor, care îți arată faptul că totul este trecător, dar asta nu înseamnă că trebuie să fie și uitat.

Restul filmului se desfășoară treptat, dar nu există momente care nu își aveau locul. Fiecare cadru și poveste are legătură cu melodia cîntată. După două-trei melodii urmează o perioadă de pauză prelungită în care este prezentată tradiția mexicană asupra morții. În teorie, ideea mi s-a părut foarte bună, chiar ingenioasă. Însă, realitatea mi-a dovedit contrariul. În timpul melodiilor, atmosfera este una de vis frumos, dar totul se întrerupe atunci cînd apar perioadele de pauză. Astfel, se pierde atît din magia concertului, cît și din mărturiile spectatorilor.

Depeche Mode sînt renumiți pentru concertele energice pe care le fac. Fiecare melodie a acestora are cîteva versuri care îți rămîn întipărite în minte („Reach out and touch faith!”, „Don’t say you want me/ Don’t say you need me/ […] Cause it’s no good”, „Let me see you stripped down to the bone” etc.). În acele momente, publicul prezent la concert devine un alt personaj în cadrul filmului-concert. Însă, Fernando Frias nu s-a axat atît de mult pe acest personaj important. Consider că regizorul vede acest film-concert ca pe un film artistic, ceea ce este un concept greșit, din punctul meu de vedere. Viziunea și intențiile regizorului au fost bune, dar nu potrivite în toate cazurile, ceea ce a dus la anumite lacune.

Analiza simțurilor

Ca fan și participant la concertul de la București al trupei din 2023, nu am prea multe cuvinte de spus. În cazul de față words are very unnecessary. Experiența din timpul concertului nu va putea fi egalată niciodată, tot ce rămîne de făcut este să revăd filmul ca să pot intra într-o stare nostalgică în care voi retrăi momentele de atunci. Atît concertul, cît și filmul au o altă idee de transmis. Concertul îți dă viață, iar filmul te atenționează că lucrurile nu vor rămîne mereu așa.

„Ziua morților” în Mexic este foarte diferită de cea a românilor. Românii, în general, văd moartea ca pe ceva de speriat, dar mexicanii o percep ca pe o tranziție. O simplă trecere într-un loc mai bun, ceea ce le oferă un motiv de sărbătoare. Filmul are aceeași misiune: aceea de a celebra ceea ce a fost cîndva.

„It’s just a question of time” pînă cînd vom fi toți o amintire. Pînă atunci, să ne bucurăm de fiecare moment și să ne mai oprim, din cînd în cînd, să mirosim trandafirii.