Cu toate că întîmplarea nu m-a făcut încă să devin jurnalist de investigație, și în ciuda faptului că dreptul penal nu-l voi studia decît din anul trei de facultate (din cîte mi s-a spus), mă încumet la ceva ce mi-am propus de multă vreme, mai precis o anchetă. Și nu, nu una jurnalistică, cum obișnuiesc să facă ăia de la Recorder, și nici una penală, Doamne ferește (Doamne, ferește-i pe dușmani! mai bine zis) – ci o anchetă soresciană.

Undeva prin ’66, Marin Sorescu a publicat un volum cu subtitlul „aproape teatru, aproape poeme, aproape povești”. Cînd am plecat la București, am lăsat acasă, la Mediaș, vreo nouășpe ani din viață, o familie, o seamă de prieteni și multe cărți (cele pe care n-am reușit să le înghesui în cele cinci cutii de carton cu care mi-am împachetat viața și pe care mi-am luat-o aici, la capitală, ca să mă mai nasc o dată – asta ca să-l parafrazez tot pe Sorescu). Printre cărțile rămase sus, la mansardă, a rămas și volumul acesta al lui Sorescu, „Unde fugim de-acasă?”, pe care l-am primit de la o bună-bună prietenă de-a mea, la Sighișoara, în luna cireșilor lui mai. L-am răsfoit, nu l-am citit, dar întrebarea din titlu mi-a rămas întipărită în minte și recunosc că nici la răspuns nu m-am gîndit.

Ce e acel ceva, la limita dintre familiar și străin, dintre cunoscut și necunoscut, dintre acasă și afară, dintre sacru și profan, căruia ne abandonăm atunci cînd pare să nu ne mai găsim locul?

De lume, de nenorocirile vieții de zi cu zi, de păcate, de eșec, de frici, de amorul-propriu, de ipocrizia celor din jurul nostru ori chiar de dragostea lor (uneori) sufocantă – de toate astea, n-avem ce altceva face decît să fugim acasă. Dar de acasă… Unde fugim de-acasă?

Sarah Corniș

Cînd fug de-acasă, fug în primul loc care mă lasă să respir. Uneori e cineva drag, o prezență care nu cere explicații și care nu pune întrebări. Alteori fug în mine însămi, în tăcerea aia densă în care nu trebuie să dau nimănui socoteală. Fug în pagini sau seriale proaste, în mesaje scrise și șterse, în muncă făcută pînă la epuizare, în orice îmi ocupă mintea suficient de mult încît să nu mai simt presiunea de pe umeri. Fug în lucruri care nu au nicio legătură între ele, și totuși toate au același rol, acela de a mă scoate din locul în care nu-mi găsesc rostul, chiar dacă doar pentru o oră-două. De-acasă nu fug într-un spațiu anume, ci într-o stare. Acolo ajung, oriunde s-ar întîmpla să fie.

Maria Sîmboan

Fiecare se comportă diferit atunci cînd simte că nu-și găsește locul, la fel cum se comportă toată lumea diferit atunci cînd se simte inconfortabil. Fiecare se refugiază într-un loc diferit, în timp ce alții nu fug deloc, nu încearcă să schimbe nimic.
Dacă în grupul de prieteni cineva se simte exclus, acel cineva poate se retrage din grup și își găsește alți prieteni, dar mai e posibil, cum am relatat mai înainte, să nu fugă deloc, ci să sufere, fără a stîrni un scandal, în liniște.
Mulți uită de ei atunci cînd încep o creație artistică, mulți uită de ei atunci cînd deschid social media și dau scroll ore în șir, tocmai ca să uite de situația în care se află sau ca să-și recapete miraculos motivația.
Mie, sentimentul că Dumnezeu este mereu cu mine, indiferent de loc și de timp, îmi dă o anume putere. Nu o simt mereu și, ca orice om, tind să greșesc și să o pierd. Cîți nu merg la biserică doar pentru a petrece ore în șir rugîndu-se, pentru a se detașa pentru cîteva momente de tot ce înseamnă viața la serviciu, viața socială și încercările zilnice? Există mii și mii de feluri în care omul poate să mediteze, să ia o pauză, să se reîncarce în felul său.

Cînd eram mai mici, măcar o dată ne-am imaginat cum ar fi dacă am fugi de-acasă. Doar ca o fantezie, ca un joc de imaginație, folosind clasica întrebare: „Ce s-ar întîmpla dacă..?”. Există și excepții. În unele cazuri, am plănuit unde ne-am duce și ce am lua cu noi, pînă s-ajungem la concluzia că, poate-poate, e mai bine să rămînem unde suntem. În situații extreme, cînd copiii se simt reținuți, fără nicio cale de scăpare, în care fugitul de acasă cu siguranță nu e o opțiune sau au trăit o traumă profundă în acești ani grei, se dezvoltă această boală a imaginației, „maladaptive daydreaming” (termen provenit din limba engleză și care se traduce prin „visare cu ochii deschiși maladaptivă”). Am dat acest exemplu cu fugitul de acasă deoarece cunosc un caz, cazul unei cunoștințe, dar motivele pentru declanșarea acestei boli pot fi diverse. Modul lor de „a fugi de-acasă” e prin fantezii, pot conține personaje complexe, un anumit spațiu, iar alții ajung de la „episoade” la „sezoane”, pornind de la o simplă situație. Problema e că, de obicei, pierd ore întregi visînd, uitînd de viața cotidiană. În cazul cunoștinței mele, acest impuls era cauzat de muzică. Mi-a recunoscut faptul că visa cît timp asculta diferite piese care se potriveau cu starea ei emoțională. E bine să avem un mod în care să ne detașăm de problemele noastre, dar cînd acest gest ajunge o obsesie, devine el însăși o problemă.

Vlad Coțop

De acasă fugim, pe scurt, la hobbyurile noastre. Chiar dacă acestea tot acasă se desfășoară, atît timp cît facem ceva ce ne place și ne face să ne simțim confortabil, nu contează. De aceea eu codez, mă uit la filme, mă joc și rejoc jocuri video, scriu articole și, ca să balansez sedentarismul, merg la plimbări cu bicicleta – pentru că îmi place!

Alessio Dragoș

Unde fugim de-acasă? Această întrebare nu mi se potrivește deloc, pentru că nu pot corela cu aceasta. Pot doar intui și imagina unde aș fugi. Sentimentul „acasă” (căci locul „acasă” este deseori irelevant din punct de vedere sufletesc) este locul invizibil în care ne întoarcem atunci cînd ne simțim vulnerabili. Iar a fugi de „acasă” înseamnă a fi un om cu adevărat pierdut. Nu fug de acasă, fug către casă, care înseamnă familie. În cazurile în care nu am acces la acasă, deseori mă refugiez în muzică și filme, dar nu este totdeauna destul. Sper doar să nu experimentez momente în care „acasă” să nu fie de ajuns, dar mă îndoiesc că se va întîmpla asta vreodată.

Cînd am fugit de-acasă, deci – și ca să vă dau un răspuns – am lăsat și eu în urmă, ca-n acel subtitlu de volum, mult teatru, multe poeme și multe, multe, mult prea multe povești.

a consemnat Raul Kovacs