Jocurile competitive

Jocurile competitive sînt jocuri video în care jucătorul este în directă competiție cu alte persoane reale, de obicei în timp real, dar nu neapărat. Oponenții, fie indivizi, fie echipe, sînt puși unul contra celuilalt, în final existînd  clar un cîștigător și un învins. Cîteva exemple ar fi: Counter-Strike, Rainbow Six Seige, Fortnite, Street Fighter, League of Legends, Hearthstone, chiar și jocul de șah ar putea fi numit joc competitiv.

Acestea nu sînt frustrante mereu, mai ales la niveluri începătoare sau în modurile de joc necompetitive, unde jucătorii neexperimentați se pot antrena, iar greșelile nu sînt mereu observate. La aceste niveluri, se poate spune cu adevărat că jucătorii joacă exclusiv de plăcere, delectîndu-se doar cu mișcarea pixelilor de pe ecran.

De la nivel mijlociu și avansat, mai ales în modurile competitive, frustrarea poate apărea sub forma pierderilor: adversarii au fost prea buni, echipa cu care am fost repartizați a fost prea slabă sau chiar ne-am străduit să cîștigăm și am pierdut cu o diferență minimă de punctaj deoarece nu am fost suficient de pricepuți la joc. Cel din urmă motiv este cel mai supărător pentru că poate fi echivalat cu disprețul jocului în sine față de timpul și pasiunea pe care le-am dedicat în scopul de a deveni mai buni.

Atitudinea „cîștig, deci mă distrez” este eronată, deoarece acțiunea de a cîștiga și a pierde se află la baza jocurilor competitive. De aceea, trebuie să ne schimbăm atitudinea față de înfrîngere, văzînd-o nu ca pe o pierdere de timp frustrantă, ci considerînd-o o oportunitate în care ne-am putut exersa abilitățile, învățînd din greșeli pentru a nu le mai repeta.

Jocurile foarte grele/hardcore

Jocurile foarte grele/hardcore sînt, în viziunea mea, acele jocuri care necesită anumite abilități neobișnuite sau foarte greu de perfecționat și dedicarea completă a atenției și a timpului jucătorului încă de la nivelurile începătoare, dificultatea crescînd exponențial, nu liniar. Cîteva genuri de jocuri de acest fel sînt: jocurile platformer de precizie, jocurile de ritm, rage game-urile, roguelike-urile, iar cîteva exemple ar fi: Super Meat Boy, OSU!, Geometry Dash, Getting Over It, Jump King, Flappy Bird, I Wanna Be the Guy, Noita, Risk of Rain 2 etc. Unele dintre aceste jocuri, mă refer la rage game-uri îndeosebi, sînt injuste față de jucător în mod intenționat, crescîndu-și dificultatea în mod artificial.

Principalele cauze de frustrare sînt pierderea răbdării din cauza monotoniei repetiției aceluiași nivel fără a progresa, progresul foarte lent sau pierderea progresului. Totuși, jucătorii dedicați și răbdători vor observa o îmbunătățire la nivelul abilităților lor, care le va permite să avanseze, și, astfel, vor descoperi cu adevărat de ce sînt distractive aceste tipuri de jocuri: exact această monotonie frustrantă pentru unii va deveni confortabilă sau chiar relaxantă, iar reușitele, la scară microscopică – „am ajuns puțin mai departe” – sau la scară macroscopică – „am terminat nivelul/jocul” –, sînt cu mult mai amplificate în intensitate față de succesele din jocurile obișnuite. Deci, în schimbul unor momente mai mari de frustrare, jucătorul dedicat primește experiențe de intensitate maximă de neuitat.

Încheiere

La urma urmei, chiar și jocurile video frustrante sînt jucate în scopul relaxării și al distracției, în mod ilogic. A deveni priceput și a avea realizări tot mai mari în aceste tipuri de jocuri necesită mult timp și răbdare, însă adrenalina simțită în momentele de victorie o depășește cu mult pe cea oferită de jocurile obișnuite.