Ne-am sărbătorit aniversarea de un an printr-un videoclip de două minute în care făceam lip-sync pe două piese fenomenale: „Cele două cuvinte” de la Taxi (2010) și „Cele două cuvinte (Women’s Version)”, producție CAF Films Chişinău (2011). Două melodii cu o poveste destul de simplă în spate: bărbații nu spun niciodată „te iubesc”, iar femeile, ca să demonstreze că se poate, încearcă ele să rostească cele două cuvinte, dar eșuează la rîndul lor. În final, ambele tabere se rezumă la un modest și tremurat „te iu…”.

M-am întrebat atunci ce-o fi atît de greu în a rosti opt litere, în condițiile în care spunem aproape zilnic „iubesc piesa asta” sau „iubesc pizza”. Răspunsul e, bineînțeles, banal. Atunci cînd spui „te iubesc” unui om, îți lași garda jos, îți predai orgoliul și devii cea mai vulnerabilă versiune a ta. Și nu e nimic greșit în vulnerabilitate, dimpotrivă, ești incredibil de bogat dacă găsești oamenii lîngă care ți-o poți permite. Problema e că asta se întîmplă rar. Mult mai des ne e frică. Și din frică se naște tăcerea.

Iubirea este, din punctul meu de vedere, cel mai greu cuvînt de definit. Are atîtea forme, atîta elasticitate, atîtea nuanțe, încît orice definiție pare o insultă. Îmi iubesc familia mai mult decît orice pe pămînt, îmi iubesc prietenii ca pe ochii din cap, iubesc scrisul, lectura, poezia, arta. Sînt atîtea lucruri pe care le iubesc încît le-aş putea scrie pînă mîine. Dar, pe cît de nedrept ar fi să le clasific, pe atît ar fi de nedrept să spun că le iubesc în mod egal. Nu o fac. Și aici intervine problema mea. Folosim același cuvînt pentru lucruri care nu au aceeași greutate emoțională. Un cuvînt prea mic pentru prea multe sentimente.

Grecii, ceva mai organizați emoțional decît mine, și-au făcut ordine în sentimente şi au împărțit iubirea în trei mari categorii:
eros – iubirea romantică, intensă, care arde repede și tare;
philia – iubirea prieteniei, a afecțiunii, a loialității, a respectului;
agapē – iubirea necondiționată, care nu cere nimic în schimb, deseori asociată cu iubirea pe care ne-o poartă Creatorul.

Pe hîrtie, par bine delimitate, în viață, însă, se amestecă. Nu cred că poți trăi una fără celelalte. Iubirea vine în pachete confuze. Un pic de dorință, un pic de atașament, un pic de sacrificiu. 

Una dintre laturile iubirii pe care încă încerc s-o înțeleg este felul în care te poate duce dintr-o extremă în alta. Relația mea cu învățatul, de exemplu, e profund sentimentală. Natalie Portman avea o vorbă: „I don’t love studying. I hate studying. I love learning. Learning is beautiful.”. Ei bine, şi eu iubesc să învăț atunci cînd descopăr ceva nou, cînd o idee îmi schimbă perspectiva, cînd simt că mintea mea se deschide ca o fereastră. Dar urăsc să învăț atunci cînd devine obligație, competiție, notă. Iubirea mea pentru cunoaștere e condiționată de libertate. Cînd dispare bucuria, dispare și iubirea. 

Cu scrisul am o relație aproape toxică. Îl iubesc pentru că îmi dă un sens, pentru că mă obligă să-mi ordonez haosul, pentru că transformă neliniștea în propoziții. Dar îl urăsc cînd nu vine, cînd se ascunde, cînd mă face să cred că nu mai am nimic de spus. Scrisul mă ține în viață și mă epuizează în același timp. Nu există fidelitate între mine și cuvinte, există dependență.

La fel e și cu lectura. Iubesc cărțile pentru că îmi dau vieți pe care nu le pot trăi și emoții pe care nu le pot formula singură. Dar le urăsc uneori pentru că mă confruntă cu propriile mele limite. O carte bună mă face să mă simt mai inteligentă și mai mică în același timp. Mă ridică și mă umilește cu aceeași grație. Tocmai asta o face demnă de iubit.

Există, totuşi, şi rare momente în care sînt mai puțin preocupată de ceea ce iubesc eu, şi îmi permit să observ ce iubesc cei din jurul meu. Este o adevărată plăcere să văd oamenii pe care-i iubesc, iubind la rîndul lor cîte ceva. Și poate că e o plăcere și mai mare să văd străini care iubesc. Domni mergînd pe stradă cu buchete de flori, părinți şi bunici care duc în spate ghiozdanul celor mici cînd îi iau de la şcoală, sau prieteni care se opresc din drum pentru a mai schimba cîteva vorbe. Sînt martora acestor gesturi mărunte aproape zilnic, uneori şi fără să-mi dau seama, iar în momentele în care le conştientizez, nu-i privesc ca pe nişte străini, ci ca pe oameni care, la fel ca mine, iubesc.

Eu iubesc iubirea tocmai pentru că nu e rezolvabilă. Pentru că nu se lasă pusă într-o noțiune și nici într-un plan. Mă dau, deci, bătută, şi nu-i mai caut nicio definiție. Aleg în schimb să fiu recunoscătoare celor care îmi permit să-i iu…