În penultima zi din an mi-am petrecut după-amiaza în librăria Magna Carta, pe care o frecventez destul de des după terminarea orelor, de cîteva luni bune. De data aceasta, am intrat în căutarea unei noi aventuri literare, dar fără direcție precisă sau ambiții culturale exagerate. Spre deosebire de alte dăți, nu aveam misiunea clară de a găsi o carte anume dintre cele pe care mi le doresc. Și, oricît de mult m-ar fi tentat să plec acasă cu „Domnișoara Christina” a lui Eliade sau cu „Aurul pisicii” de Ioana Pârvulescu, în după-amiaza aceea am decis să-mi acord un gest rar de încredere și să-mi las spontaneitatea să aleagă pentru mine. Așa că am luat de pe raft prima carte care mi-a atras atenția, fără negocieri interioare.
„Cişmigiu et Comp.” este comoara cu care am plecat acasă în ziua respectivă. Iar acum, după ce am citit-o, trăiesc cu o convingere fermă că nu eu am ales cartea, ci ea m-a ales pe mine, și că, evident, nimic nu e întîmplător (citat din marii clasici, adică subsemnata, și expresie pe care prietenii mei au ajuns s-o suporte cu stoicism, pentru că o folosesc ori de cîte ori apare o coincidență, indiferent cît de mică sau irelevantă.)
Cartea este alcătuită dintr-o colecție de amintiri din viața de licean a lui Grigore Băjenaru, mai precis din perioada în care a fost elev al Liceului „Gheorghe Lazăr”, în Bucureștiul interbelic. De la primele întîlniri cu liceul amplasat în apropierea parcului Cișmigiu, la poreclele date profesorilor (printre care se numără și Camil Petrescu, apropo), concursuri școlare, pățanii trăite alături de colegi, primele iubiri, emoțiile bacalaureatului și pînă la reîntîlnirea de 20 de ani de la absolvire, „Cişmigiu et Comp.” te plimbă printr-un adevărat carusel de emoții. Totul e relatat cu multă căldură, nostalgie și o mare doză de umor.
Pe cît de ușoară este lectura, pe atît de captivantă se dovedește a fi. Are un mod șiret de a te prinde după doar cîteva pagini și de a nu-ți mai da drumul, motiv pentru care am devorat-o în adevăratul sens al cuvîntului. Deși cred cu tărie că este o carte care poate fi citită la orice vîrstă, mă consider extraordinar de norocoasă că am descoperit-o cu mai puțin de o lună înaintea împlinirii vîrstei de 18 ani. Aflîndu-mă la rândul meu în postura elevei de liceu, am rezonat cu o mare parte dintre gîndurile și emoțiile autorului, și aici mi se pare că stă una dintre cele mai mari calități ale cărții: faptul că, deși a fost scrisă în urmă cu aproape 84 de ani, găsește în continuare un mod foarte natural de a fi actuală. Se strecoară în mintea ta, te prinde pe nepregătite și te face să spui, din cînd în cînd: „exact, și eu simt asta!”. Este aproape imposibil să nu rezonezi cu măcar un sfert din întîmplările și sentimentele povestite, indiferent de epoca în care trăiești.
Am iubit stilul de relatare al lui Băjenaru. Atîta naturalețe, atîta simplitate în limbaj și, totuși, o scriere extrem de rafinată. De multe ori m-am surprins zîmbind involuntar, datorită modului său ușor autoironic de a povesti, dar au existat și momente în care am simțit lacrimi discrete formîndu-se în colțul ochilor. Autorul reușește o balanță rară între emoție și umor, între seriozitate și glumă, fără să cadă în niciuna dintre extreme. Finalul este, fără îndoială, partea care m-a emoționat cel mai tare. Reîntîlnirea autorului cu foștii colegi și profesori, cei care au supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial, în aceeași sală de clasă în care studiaseră cu 20 de ani în urmă, este descrisă cu o sinceritate dezarmantă. În locul copiilor care ocupau băncile odinioară, se aflau bărbați maturi, cu sufletele încărcate de amintiri și emoții. Este unul dintre acele momente literare care nu încearcă să te facă să plîngi, dar reușește oricum.
Și pentru că nicio carte nu scapă fără un mic reproș, trebuie să mărturisesc că nu mi-a plăcut pe deplin modul fugitiv în care Băjenaru are tendința de a-și încheia capitolele. Exact în momentul în care devin mai implicată ca niciodată în poveste, în clipa în care curiozitatea mea atinge cote alarmante, autorul schimbă subiectul și pornește într-o altă direcție (în special capitolul cu Veturia. Ce s-o fi întîmplat cu Veturia?!). Evident că nu-mi convin relatările începute și aparent neterminate, dar prefer să nu condamn prea tare această alegere, cu gîndul că, în fond, așa funcționează și memoria umană: fragmentar, selectiv, puțin capricios.
După ce am terminat cartea, am simțit un gol greu de explicat. Am fost, totuși, salvată de un interviu scurt, de aproximativ opt minute, găsit pe YouTube, care îi surprinde pe Grigore Băjenaru și pe colegii săi în anul 1968. Discută despre cele relatate în carte, despre viața lor, despre prietenia care i-a legat și care a supraviețuit de-a lungul anilor și, mai ales, despre susținerea lor față de autor. Mi s-a părut extraordinar de emoționant să pot vedea „eroii” despre care tocmai citisem, fiecare comportîndu-se exact așa cum fusese descris în carte.
Sînt convinsă că „Cişmigiu et Comp.” merită să ajungă în biblioteca fiecăruia. Este genul de carte care se potrivește tuturor vîrstelor și tuturor stărilor, și mărturisesc că am fost mai mult decît încîntată să aflu că, după acest volum de amintiri din postura de elev, Băjenaru a publicat în 1960 „Bună dimineața, băieți!”, o carte despre experiența sa în calitate de profesor. Aștept cu nerăbdare să pun mîna pe ea, și să mă reîntîlnesc cu universul de care m-am îndrăgostit în urmă cu doar cîteva zile.
Lasă un răspuns