Cred că oamenii confundă nostalgia cu dorul de trecut. Personal, nu am vrut niciodată să mă întorc înapoi în timp, mi-am dorit să mai simt, măcar pentru cîteva secunde, intensitatea cu care trăiam lucrurile atunci. Nu țin minte exact cînd am început să privesc amintirile altfel. Mă surprind stînd întinsă în pat și privind cu dor fotografiile din clasa a VII-a, de pe vremea cînd am fost acceptată în proiectul Erasmus, gîndindu-mă că fata care a plecat dimineața cu muzica în căști și fără nicio grijă reală există încă undeva în interiorul meu. Același sentiment mă încearcă și atunci cînd privesc fotografiile de la absolvirea gimnaziului sau îmi amintesc de toate experiențele trăite atunci, experiențe care, deși au trecut, par că au rămas suspendate undeva înăuntrul meu.

De multe ori ne gîndim la cum ar fi fost dacă ne-am putea întoarce în timp pentru a schimba anumite lucruri sau anumite versiuni ale noastre pe care astăzi nu le mai înțelegem. Și eu am făcut asta suficient de des încît să realizez că fiecare alegere pe care o facem, fie ea impulsivă, copilărească sau chiar greșită, contribuie la omul care devenim. Așa creștem, de fapt: învățînd din propriile greșeli și adunînd, fără să realizăm, cîte puțin din fiecare etapă a vieții noastre. Uneori nici nu observăm cînd se întîmplă această schimbare. Probabil se ascunde în lucruri mici: felul în care privim oamenii, în lecțiile pe care le luăm cu noi după anumite despărțiri, după anumite pierderi sau chiar după clipele care par, pe moment, lipsite de importanță. Consider că fiecare etapă a vieții noastre încă își face simțită prezența, chiar și atunci cînd avem impresia că am uitat-o complet. Tocmai de aceea anumite amintiri continuă să ,,doară” frumos după ani întregi. Nu pentru că ne dorim neapărat să retrăim acele perioade, ci pentru că ele păstrează versiuni mai tinere ale noastre, versiuni care au simțit totul mai intens, mai sincer și mai liber decît o facem noi acum.

Unul dintre cele cele mai triste și, în același timp, frumoase lucruri este faptul că rareori realizăm valoarea unui moment în timp ce îl trăim. De cele mai multe ori, abia după ce totul trece începem să înțelegem cît de importante au fost anumite întîmplări aparent obișnuite. În ultimele luni de gimnaziu, nu mi-aș fi imaginat că îmi va fi dor pînă și de zgomotul de pe holuri dintre ore sau de diminețile în care alergam spre școală convinsă că voi întîrzia. În momentele acelea, totul era obișnuit: drumurile de dimineață cu prietenele mele spre școală, glumele spuse fără motiv, conversațiile cu colegii, emoțiile simple pe care le trăiam fără să analizăm prea mult. Nu știam că, peste un timp, acele lucruri vor deveni unele dintre cele mai prețioase amintiri ale mele. Sîntem atît de prinși în gîndurile zilnice legate de ce vom face mîine sau ce am fi făcut diferit ieri, încît uităm să trăim astăzi. Nostalgia apare exact în momentele în care realizăm că un eveniment pe care l-am trăit fără să îi acordăm prea multă importanță a devenit, între timp, o parte importantă din noi.

Sîntem considerați „prea tineri pentru nostalgii” tocmai pentru că oamenii cred că dorul apare doar după foarte mulți ani. Totuși, eu cred că nostalgia nu ține de vîrstă, ci de intensitatea cu care simțim și trăim anumite secvențe. Uneori, chiar și cîteva luni sînt suficiente pentru ca o perioadă din viața noastră să își găsească locul în sufletul nostru. Mi se pare interesant felul în care îmi pot aminti de trăirile de abia acum un an și să simt că aparțin unei versiuni de-a mea atît de diferite, dar care încă își lasă amprenta asupra mea. Poate că nu sîntem niciodată prea tineri atunci cînd anumite experiențe ne schimbă suficient de mult încît să rămînă cu noi chiar și după ce timpul trece.

În cele din urmă, am înțeles că nostalgia nu este despre trecut. Este despre toți oamenii cu care am fost, despre versiunile noastre care nu dispar odată cu trecerea timpului, despre copilul care încă se bucură de lucrurile simple, despre momentele pe care nu le-am realizat importante pînă cînd nu au devenit amintiri. Și poate că nu sîntem niciodată „prea tineri pentru nostalgii” atunci cînd anumite clipe reușesc să lase urme atît de adînci în sufletul nostru încît continuăm să le purtăm cu noi, indiferent de cît de mult creștem.