Crima perfectă! La exact jumătate de an după ce m-am delectat cu amintirile din viața de liceean a lui Grigore Băjenaru, am pus mîna pe colecția sa de amintiri din spatele catedrei. Și nu oriunde, ci într-un anticariat, ceea ce mi s-a părut un mod cît se poate de potrivit de a mă reîntîlni cu autorul (din pură coincidență, promit!).

Am devorat, așadar, „Bună dimineața, băieți!” în mai puțin de 48 de ore și am constatat încă o dată că nu mă pot sătura de universul transpus cu atîta naturalețe în cuvinte. Prin urmare, cu mult entuziasm și cu puțină ciudă că nu am început cartea mai devreme, astfel încît să pot publica articolul odată cu dosarul dedicat lui Băjenaru, mă încumet să scriu o a doua recenzie de carte, sau cel puțin ceea ce se vrea a fi una.

Dacă în „Cişmigiu et Comp.”  l-am cunoscut pe Băjenaru elevul – îndrăzneț, curios, pus mereu pe șotii și convins că lumea îi stă la picioare –, în „Bună dimineața, băieți!” îl descoperim pe Băjenaru profesorul. Sau, mai bine spus, pe tînărul care încearcă să devină profesor. Cumva, mă așteptam să găsesc încă din primele pagini un pedagog sigur pe sine, poate nu neapărat sever, dar impunător, cu metode bine puse la punct și o autoritate incontestabilă în fața elevilor. În schimb, am dat peste un proaspăt absolvent, mai mare cu doar cinci ani decît discipolii săi, copleșit de emoții, nesiguranțe și întrebări. Mărturisesc că am fost luată prin surprindere. Nu cred că l-am văzut niciodată pe Băjenaru atît de vulnerabil precum în primele capitole ale acestui volum. Și, paradoxal, tocmai această vulnerabilitate l-a făcut și mai simpatic în ochii mei. Toate temerile sale pornesc dintr-o singură dorință: aceea de a fi un profesor bun. Nu se teme pentru propria imagine, ci pentru elevii săi, pentru felul în care îi va influența și pentru responsabilitatea pe care o poartă odată cu intrarea în clasă.

Desigur, așa cum era de așteptat, Băjenaru se adaptează rapid vieții din spatele catedrei. Devine mentor, îndrumător și, de multe ori, un adevărat frate mai mare pentru elevii săi. Relația pe care o construiește cu aceștia este una dintre cele mai frumoase părți ale cărții. Ceea ce continuă însă să mă uimească este maturitatea de care dă dovadă la numai douăzeci de ani. Controlul pe care îl are asupra clasei, respectul pe care îl inspiră și naturalețea cu care își asumă rolul de profesor sînt cu adevărat impresionante.

Dacă în primul volum am rămas fascinată de relația elev-profesor dintre Băjenaru și Camil Petrescu, aici am avut parte de o nouă surpriză plăcută: întîlniri reale cu figuri importante ale culturii românești. Pagini întregi sînt dedicate unor episoade petrecute alături de Mihail Dragomirescu, Iacob Negruzzi sau Liviu Rebreanu, relatate cu aceeași combinație fermecătoare de umor, respect și căldură. Dincolo de valoarea lor documentară, aceste fragmente au farmecul unor conversații povestite de un prieten apropiat, nu al unor lecții de istorie literară.

Ca de obicei, nu lipsesc nici momentele emoționante. Unul dintre capitolele care mi-au rămas cel mai puternic în minte este cel în care tatăl autorului, profesor și director respectat, îi devine coleg la universitate. Relația dintre cei doi este descrisă cu o sinceritate și o tandrețe care transformă episodul într-unul dintre cele mai frumoase din întreaga carte. Există acolo o combinație delicată de admirație, respect, afecțiune și dorință de afirmare, pe care Băjenaru o surprinde admirabil.

Limbajul și stilul au rămas exact așa cum mi le aminteam de acum șase luni: simple, elegante și incredibil de naturale. Dacă „Cişmigiu et Comp”  m-a făcut să rîd mai des, „Bună dimineața, băieți!” mi s-a părut ceva mai melancolic și mai reflexiv. Umorul este încă prezent, însă apare mai degrabă sub forma unei autoironii discrete, care completează perfect tonul matur al volumului. În asta stă frumusețea cărții, în faptul că vorbește despre procesul dificil al maturizării.

Dacă după prima lectură eram convinsă că voi reveni cîndva la Grigore Băjenaru, acum pot spune cu certitudine că și-a asigurat un loc permanent pe lista autorilor mei preferați, posibil chiar locul de onoare. Iar eu nu pot face altceva decît să sper că voi reuși, în timp, să-i parcurg întreaga operă și să mă reîntorc ori de cîte ori am nevoie la universul său cald, sincer și surprinzător de actual.