Fiecare proiecție din cadrul festivalului începe, pe lîngă veșnicele reclame la diverși sponsori și parteneri, cu un videoclip promoțional, realizat special pentru fiecare ediție. Videoclipul de anul acesta este unul destul de simplu, predominant alb-negru unde mai apar cîteva nuanțe sugestive de roșu aprins, exact ca în „Lista lui Schindler”. Prima frază rostită de naratorul videoclipului sună așa: „Poate că e primul tău TIFF, sau poate că nici nu mai știi cînd ai venit prima oară”. Mult timp am visat la prima parte a frazei, iar acum că am făcut parte la primul meu TIFF, următoarea mea țintă este să îndeplinesc cea de-a doua parte.

Festivalul Internațional de Film Transilvania unește, distrează și educă anual peste 100.000 de spectatori, prin cele peste 200 de filme prezentate de-a lungul a zece zile, în aproape 14 locații diferite. Acesta reușește să pună România pe harta mondială a filmului, aducînd nenumărate personalități din lumea cinematografiei precum Sophia Loren, Alain Delon, Nicolas Cage, Wim Wenders, Geoffrey Rush, Oliver Stone și mulți alții. Unul dintre principalele scopuri ale festivalului este celebrarea cinematografiei autohtone prin intermediul premiilor de excelență oferite actorilor și regizorilor care au contribuit la formarea cinematografiei românești. De asemenea, festivalul este într-o continuă căutare de cineaști din țară, oferindu-le șansa să se (re)afirme în fața unui public larg. Astfel, TIFF-ul dispune de trei premii în cadrul competiției Zilelor Filmului Românesc: premiul ZFR pentru secțiunile de lungmetraj, scurtmetraj și debut.

Totuși, îmi propun ca prin acest reportaj jurnalistic să aduc mai mult în prim-plan experiența de prim-spectator, prezentînd cîteva gînduri din cadrul festivalului, decît o simplă istorie a acestuia (care este foarte stufoasă, de altfel).

Ziua 1 (12 iunie 2026) – Gala de deschidere

Anul acesta, TIFF a ajuns la cea de-a 25-a ediție, propunînd în cele zece zile de festival (12.06 – 21.06.2026) o selecție excelentă de filme (210 filme din 49 de țări), fiind foarte entuziasmat de categoriile: 25 Years Later, care propune revederea a zece filme care au definit anul 2001 („Mulholland Drive”, „Amélie”, „The Piano Teacher”, „Spirited Away” etc.), The Pitch Black Anthology, care vine cu o selecție de filme provocatoare, cu un umor negru dus uneori la extrem, propusă pentru a invita oamenii să lase filtrele la intrare și să (re)vadă filmele cu „mintea de dinainte de marea cumințire”, conform spuselor directorului artistic TIFF, Mihai Chirilov („Fargo”, „In Bruges”, „Le charme discret de la bourgeoisie”, „Delicatessen” etc.), cît și o retrospectivă a filmelor regizorului român Corneliu Porumboiu („A fost sau n-a fost?”, „Polițist adjectiv”, „La Gomera” etc.). Însă pînă să ajung la unele din filmele prezentate mai sus, a fost nevoie să iau parte la gala de deschidere.

TIFF 25 a început oficial în Piața Unirii, cu statuia lui Mathias Rex aflat în stînga celor 3000 de spectatori (evenimentul fiind sold-out). În drum spre piață, înainte ca aceasta să mi se deschidă în față, sesizam în aer o vibrație și un zumzet tot mai amplu cu cît mă apropiam mai tare de locul nașterii acestei ediții. Desigur, zumzetul venea din partea mulțimii de oameni care aștepta să li se scaneze biletele și să pășească timp de cîteva secunde pe covorul roșu, în fața camerelor de filmat ale presei. Ulterior am găsit un loc undeva în dreapta marelui ecran, așteptînd să înceapă proiecțiile programate: un teaser de 20 de minute din viitorul documentar dedicat carierei Nadiei Comăneci și noul film al lui Tudor Giurgiu (directorul și fondatorul festivalului), „3 zile în septembrie”. În timpul așteptării am avut plăcerea să recunosc cîteva personalități din mai multe domenii – în timp ce ascultam un scurt concert de muzică clasică din partea unui ansamblu aflat pe scenă – precum Simona Halep, Ilie Năstase, Silviu Petcu, Cătălin Striblea și Irina-Margareta Nistor. Un rînd de aplauze a survenit în momentul venirii actorilor Florin Piersic (părintele spiritual al românilor) și Dorel Vișan, moment în care am realizat că această gală va da tonul întregului festival.

Gala a fost prezentată și deschisă oficial de Andreea Esca, care a ținut un scurt istoric despre originile festivalului, invitîndu-i mai apoi pe Mihai Chirilov (ce părea a fi foarte emoționat) și primarul Emil Boc pentru a rosti cîteva cuvinte. În discursul său destul de defensiv, domnul Boc a accentuat importanța finanțării culturii („Cine investește în cultură, investește în libertate”), al cărui ecou s-a auzit pe tot parcursul festivalului, acest semnal de alarmă fiind redat și de alte personalități din lumea filmului. 

Pe parcursul documentarului s-a simțit nevoia de a se aplauda furtunos în momentul prezentării imaginilor de la Jocurile Olimpice de la Montreal în care s-a afișat pe tabelă 1.00, moment în care m-am întrebat cum se simte Nadia văzînd că poate stîrni astfel de emoții la 50 de ani de la acel succes. Aplauzele au continuat pînă la venirea Nadiei pe scenă pentru a ține un scurt discurs despre muncă și reziliență. Am realizat că TIFF-ul, pe lîngă menirea acestuia de a celebra filmul, celebrează și oameni. Fie că vorbim de mari personalități care au adus mari contribuții în diverse domenii, fie că vorbim de simpli spectatori, printre care mă număr și eu.

După aceste momente emoționante, a început proiecția noului film al lui Tudor Giurgiu. „3 zile în septembrie” este o comedie plan-secvență (filmată fără tăieturi) plasată într-un peisaj pustiu, în plină noapte, pe străzile din Eforie Sud. Filmul prezintă drama Biancăi (Andreea Vasile), care în ziua nunții află de la amanta (Mirela Zeța) viitorului ei soț (Emilian Oprea) că a rămas însărcinată cu acesta. Zdrobită de o asemenea veste, Bianca anulează ceremonia prin fuga de la propria nuntă, cu un trenuleț pentru turiști (trenuleț pe care doar într-un peisaj din cadrul litoralului mi-l pot imagina). „3 zile în septembrie” se vrea a fi atît o comedie cu un simț pur românesc, cît și o producție cu un mesaj intim de redescoperire a sinelui prin intermediul unei călătorii spontane. Însă filmul, pe cît de ambițios este, se poate încadra doar într-o categorie de feel good movies de văzut atunci cînd vrei ceva simplu și pe alocuri distractiv. Nu eșuează lamentabil în a deveni ceea ce și-a propus, dar nici nu se prezintă în modul în care ar vrea să fie perceput. Distribuția este una generoasă, fiind plăcut surprins și uneori chiar impresionat mai degrabă de personajele secundare decît de protagoniști. Andreea Vasile realizează un adevărat tur de forță în a livra publicului trăirile Biancăi, efort pe care îl apreciez, dar care, din păcate, nu a reușit să îmi ofere mai nimic, spre deosebire de Mirela Zeța, care, deși apare destul de puțin pe ecran, reușește să stîrnească emoție și revoltă prin puținele sale replici. Nu pot explica de ce o actriță atît de bună nu joacă în mai multe filme (să nu uităm de rolul acesteia în „Restul e tăcere” al lui Nae Caranfil). De asemenea, prezența Adelei Popescu (Lore) în primele cadre m-a dus cu gîndul doar la Lenor, pînă cînd abilitatea cu care și-a jucat rolul m-a făcut să uit de toate reclamele la balsam de rufe.

„3 zile în septembrie” este un film de tip roller-coaster cînd vine vorba de echilibru. Sînt prezentate unele scene foarte bune, aflîndu-se undeva în vîrf, ca mai apoi să vină cu o coborîre abruptă cu cîteva scene relativ mediocre. Probabil cea mai profundă scenă din film este momentul „Regele Verii”, în care Bianca, alături de Lore și cei trei băieți costumați în mascote (mascote care m-au dus cu gîndul la Tania Popa și Alexandru Papadopol în „Occident”) se află în trenuleț în timp ce beau, fumează și ascultă Robin & The Backstabbers. În teorie, nu pare a fi o scenă semnificativă, dar consider că este momentul în care Bianca reușește să se detensioneze de ultimele cîteva ore de foc și începe să își accepte propria soartă. Cadrul este unul euforic, fiind învăluit în refrenul „Eu sînt regele verii” și, într-adevăr, Bianca va deveni pentru un moment regina verii, dar această înăbușire a sentimentelor în distracție spontană nu va reuși să o vindece. Tudor Giurgiu lansează la final o întrebare care rămîne fără un răspuns concret: oare Bianca s-a împăcat cu adevărat? Pot spune că „3 zile în septembrie” este un film care promite mai mult decît poate oferi.

Totuși, reacția publicului a fost pe măsură, s-a rîs și s-a aplaudat. După o scurtă prezentare a actorilor, care au participat la proiecție, publicul s-a îndreptat pe strada Universității pentru un concert surpriză. La balconul aflat deasupra librăriei Humanitas, în lumina unui reflector puternic, se afla Loredana Groza, care cînta „Bună seara, iubite!”. O adevărată psihoză! Pot spune că la concertul Loredanei de vreo oră am rîs mai mult și cu mai multă poftă decît la tot filmul lui Tudor Giurgiu.

Ziua 2 (13 iunie 2026) – Un vis?

În a doua zi de TIFF, după ce am citit din scoarță-n scoarță AperiTIFF-ul #02, nu puteam să ratez probabil cel mai bun film al unuia dintre regizorii mei preferați, „Mulholland Drive” al lui David Lynch. Lansat în 2001, acesta a fost inclus în categoria 25 Years Later și proiectat la Cinema Florin Piersic. Chiar dacă l-am mai văzut de două ori, am plecat cu gîndul că poate într-un final îl pot înțelege pe deplin. Desigur, nu am reușit.

Cinema Florin Piersic deține sala cu cea mai mare capacitate față de celelalte cinematografe din Cluj (Cinema Arta și Cinema Victoria), filmul lui Lynch aproape umplînd cele 700 de scaune. Echipat cu volumul său autobiografic „Room to Dream” (scris de Lynch și Kristine McKenna), am revizitat Los Angelesul euforic alături de Naomi Watts și Laura Harring. „Mulholland Drive” este genul de film în care nimic din ceea ce vezi nu poate să fie crezut pe cuvînt, dar este singurul lucru de care te poți lega. Ochii nu mint niciodată, doar mintea și conștiința. Cu cît îl vezi mai des, începi să crezi că fiecare cadru are un rost al său și că totul pare mai limpede ca prima dată. La o primă vizionare nu înțelegi mai nimic și nu știi cum să reacționezi. La o a doua vizionare sesizezi noi detalii și îți formezi o explicație proprie pe care încerci din răsputeri să o poți confirma cu ceea ce vezi pe ecran. Iar la o a treia vizionare, crezi că ai stăpînit povestea, dar, totuși, simți că ceva tot nu se leagă. Cam acestea sînt stadiile prin care am trecut în cele trei vizionări ale filmului. Niciuna dintre ele semănînd cu cea anterioară.

La apariția genericului, publicul a aplaudat și s-a îndreptat grăbit în fața cinematografului pentru a despica filmu-n patru, căci „Mulholland Drive” îți permite să-l diseci și inclusiv să te cerți cu alte persoane asupra poveștii acestuia. Am luat temperatura spectatorilor și, așa cum mă așteptam, am constatat că fiecare a văzut un cu totul alt film. Eu cred că „Mulholland Drive” are la bază următoarea idee principală: deconstruirea visului american de la Hollywood. Din spusele altor participanți la film, am auzit interpretări cum că filmul ar avea la bază o puternică poveste de dragoste cu final trist sau un film a cărui menire este de a rîde de tine că nu îl poți înțelege. Tind să cred că fiecare interpretare are cîte o sămînță de adevăr. Călătoria într-o lume a lui David Lynch e foarte grea, de aceea filmele lui nu sînt pentru un public larg. Cred că întreaga filmografie a cineastului poate fi încadrată cu acest citat al său: „Nu știu de ce oamenii se așteaptă ca arta să aibă sens. Ei acceptă faptul că viața nu are sens.”.

Ziua 4 (15 iunie 2026) – Surprize, surprize

După o pauză de o zi în care m-am pregătit pentru examenul teoretic la fiziologie/fiziopatologie, zi în care nu am ratat ApperiTIFF-ul #03, m-am reîntors lunea după examen în febra festivalului. Spontan am ales să merg la filmul „Hangar rojo”, pentru a-mi umple cele două ore pînă la viitorul interviu din Piața Unirii, din cadrul conferințelor InspiraTIFF, unde avea să fie invitat Mihai Chirilov, discuție moderată de jurnalistul Mihnea Măruță. Discuția începea doar la ora 17:00, așa că am ales să merg la acest film, care se afla în competiția oficială pentru Premiul Transilvania, de la ora 15:00 la Cinema Victoria. Mare mi-a fost mirarea cînd și această sală s-a umplut, primul meu gînd fiind dacă acești oameni chiulesc de la lucru. Am aflat ulterior că realizatorul filmului, regizorul chilean Juan Pablo Sallato, este prezent în sală și că va fi la finalul proiecției o sesiune de întrebări și răspunsuri.

Numele, hangar rojo, descrie unul dintre hangarele școlii de aviație conduse de Silva, care devine dintr-un spațiu de depozitare a unor mașinării care au reușit să îndeplinească visul omului de a zbura, un spațiu destinat tăierii aripilor celor care nu sînt de acord cu noul regim. Hangarul devine, simbolic, un spațiu de reeducare prin tortură a celor care au sînge roșu. Juan Pablo Sallato alege să folosească multe cadre de tip close-up, pentru a amplifica starea claustrofobică a evenimentelor, dar și de a ascunde la vedere ororile petrecute între pereții hangarului, căci alegerea unui singur element pe care să se focalizeze camera face ca restul împrejurimilor să fie văzute în ceață. O alegere nobilă, care nu transformă filmul dintr-o dramă politică cu o acțiune resimțită cel mai veridic prin incertitudine, într-un film pur violent care diminuează starea continuă de neliniște.

În ciuda evenimentelor tumultoase, „Hangar rojo” este un film surprinzător de calm. În cele 80 de minute, acțiunea este redată destul de lent, cu puține momente alerte, dar care nu plictisesc deloc. Fiind proiectat în România, nu cred că mulți spectatori aveau habar de evenimentele din Chile, această lacună ducînd la un efort plăcut (în cazul meu) de a înțelege evenimentele. Juan Pablo Sallato pune la dispoziție o parte din istoria acelei zile, lăsînd spectatorul să ia deciziile și să tragă concluziile. Am plecat de la cinematograf cu o singură scenă în minte: întrebat de un ofițer de rang înalt dacă soția acestuia mai este activă în politică, căpitanul Jorge Silva a răspuns: „Es profesora de historia, coronel. No tiene nada que ver con la política.” („Ea este profesoară de istorie, domnule colonel. Nu are nicio legătură cu politica.”).

Ulterior, am ajuns la un savuros interviu cu Mihai Chirilov care, la fiecare întrebare pusă de Mihnea Măruță (care vorbea prea lent și domol pentru standardele mele), parcă nu se mai putea opri din vorbit, ajungînd să răspundă involuntar la viitoare întrebări. În interviu s-a discutat în mare parte despre istoria festivalului, momente amuzante și de cumpănă din cadrul acestuia, iar, printr-un calcul rapid, s-a constatat faptul că pentru 25 de ediții de TIFF acesta a vizionat în jur de 14000 de filme. La întrebarea „Cînd vine TIFF-ul mă simt…?”, Mihai Chirilov a răspuns fără ezitare: obosit. Nici nu mă miră, să vezi aproape 600 de filme pentru a realiza selecția din cadrul festivalului nu e chiar floare la ureche, dar cred că merită toate eforturile.

Ziua 5 (16 iunie 2026) – Fotbal și placentă

Citind AperiTIFF-ul #05, cu un tînăr Aidan Gillen pe copertă, am aflat că la Cinematograful Dacia din cartierul Mănăștur urma să fie prezentate cele șapte scurtmetraje finaliste din cadrul Competiției locale TIFF, o platformă dedicată cineaștilor independenți pentru a se putea exprima în fața unui public larg. Cinematograful Dacia, aflat în spatele unor specifice blocuri gri de cartier cu un mic loc de joacă, spațiu parcă scos dintr-un film postapocaliptic, a găzduit competiția și juriul format din producătoarea Ana Gheorghe, actrița și regizoarea Maria Popistașu, dar și recent premiatul la Berlinală cu noul său lungmetraj „De capul nostru”, regizorul Tudor Jurgiu.

Prima proiecție a fost „Cuibul” („Fészek”), în regia lui Lukács Gergely, în care comedia și nostalgia se îmbină perfect pînă cînd vulgaritatea devine vedeta, iar mesajul se găsește pe un plan secund. Filmul spune povestea a doi prieteni care se reunesc după cîțiva ani în satul în care au copilărit, o reîntoarcere în cuibul din care și-au luat cîndva zborul. Drumul de redescoperire și nostalgia vremurilor de altădată sînt presărate de umor, care la un moment dat scapă de sub control, simțind un exces și o nevoie forțată de a plasa anumite glume doar pentru a stîrni un rîs sau un zîmbet. În ciuda acestui fapt, „Cuibul” („Fészek”) a reușit să aducă mai mult de un simplu zîmbet pe fața mea.

„Familia Ionescu merge în vacanță”, în regia Iuliei-Alexandra Mureșan, este un film mut despre familia Ionescu, care vrea să plece într-o vacanță, dar mai degrabă mama și tata Ionescu vor pleca într-un divorț, căci tatăl era mult mai preocupat să își înșele nevasta decît să prindă barca de plafonul mașinii familiei, o Dacia Duster roșie. Tragedia mai mare nu era că familia Ionescu se destramă, ci că am fost nevoit să stau în jur de 15-20 de minute să casc incontrolabil, încît credeam că îmi voi disloca mandibula. Poate rămîneam cu gura deschisă pînă la aprinderea luminilor și m-ar fi văzut toată lumea cît de impresionat am fost de film. Am încercat și încă încerc să găsesc ceva care să-mi fi făcut o oarecare plăcere din acest scurtmetraj. Însă tot fundalul negru de la final mi s-a părut cel mai poetic și bun lucru din tot scurtmetrajul.

„Căi ferate”, în regia lui George Sorinca, este un scurtmetraj animat de avangardă, cu o atmosferă și un stil pe care nu le-am mai întîlnit pînă acum. Explozia de elemente suprarealiste, combinate cu fotografii și imagini reale, îi oferă latura experimentală, dar originalitatea apare atunci cînd totul este transpus într-un univers familiar, mai exact plasarea printre blocurile cenușii și întunecate ce se găsesc în orice oraș. Filmul pare a fi făcut prin captarea unui spațiu din jurul acestor blocuri peste care este integrată viziunea ochiului creator de artă suprarealistă, totul transpus pe o coloană sonoră mai mult decît ambientală. Trecînd cîteva zile de la vizionarea scurtmetrajului, am rămas cu impresia că am visat acel scurtmetraj, decît să-l fi văzut propriu-zis în cinematograf.

„Stadionul Dragostei”, în regia lui José Andrés Canales, este unul dintre cele mai bune filme de comedie pe care le-am văzut în ultimul timp, care este încadrat ca documentar. Însă umorul este atît de involuntar și de bogat, încît nu îți vine să crezi că evenimentele nu sînt regizate. Scurtmetrajul lui José Andrés Canales l-aș putea plasa foarte bine la rangul umorului minimalist din filmele lui Corneliu Porumboiu. Povestea este foarte simplă, echipa de fotbal „U” Cluj urmează să joace un meci amical cu CS Ocna Mureș pe stadionul Soda, supranumit Stadionul Dragostei. La un asemenea film minimalist în care nu există un scenariu, montajul este crucial, iar genialitatea cu care este realizat dă scurtmetrajului majoritatea notelor amuzante. Documentarul prezintă cîteva momente inedite, precum prezentarea unui cadru cu o foaie A4 pe care este tipărit mesajul: „Interzis mîncatul semințelor”, ca următorul cadru să fie cu cîțiva microbiști care spărgeau de zor semințe; nenumăratele călătorii ale unui domn pe scara ce duce la tabela de marcaj pentru a schimba scorul; anunțul plin de speranță al comentatorului că CS Ocna Mureș a fost înfrîntă cu șapte goluri din partea echipei adverse; alegerea comentatorului de a pune melodia „Mă voi întoarce (după ani și ani)” de la Compact, în momentul în care mîna de microbiști care au venit la meci trebuie să se întoarcă acasă.

„Eleni.Kalimera”, în regia lui Filip Matei, este un scurtmetraj realizat din mai multe TikTokuri fictive, avînd-o ca personaj principal pe actrița Eszter Tompa, puse laolaltă pentru a putea strînge 15-20 de minute de material pentru a-l numi scurtmetraj. A fost de ajuns să-l văd o dată, încît să nu mai am nevoie să-l revăd cîndva. Acest lucru nu din cauza că nu ar fi o comedie bună, dar nu există o diferență între a te uita direct pe TikTok timp de 20 de minute și a vedea acest film.

În încheiere, a fost prezentat un proiect realizat de studenții Facultății de Teatru și Film din cadrul UBB, numit „În scaunul regizorului”, în care cîțiva tineri (Flaviu Czanka, Bogdan Fogarasi, Minodora Petean, Oana Ivan), sub îndrumarea studenților de la UBB, au realizat cîte un scurtmetraj despre povestea acestora și a familiilor lor plină de greutăți, din comunitatea de lîngă groapa de gunoi din Pata Rât.

Ulterior, au fost premiați cîștigătorii: Premiul cotidianului „Făclia” fiind acordat scurtmetrajului „Căi ferate”, iar Premiul Competiției locale TIFF 2026 fiind acordat scurtmetrajelor „Stadionul Dragostei” și „Cuibul” („Fészek”).

Ziua 9 (20 iunie 2026) – Păcat de Astérix și Obélix

Penultima zi de TIFF m-a regăsit la Cinematograful Florin Piersic, unde aveam să iau parte la cea de-a doua proiecție a noului film scris și regizat de Radu Jude, regizor care nu mai are nevoie de prezentări. Cu un Nae Caranfil pe rîndul din spatele meu și cu două bătrînici franțuzite în dreapta mea, am fost pregătit să vizionez un nou lungmetraj, cu o distribuție majoritar franceză, „Le journal d’une femme de chambre” („Jurnalul unei cameriste”), o oarecare adaptare a romanului omonim al lui Octave Mirbeau. Am plecat spre acest film pregătit psihic, știind că mă pot aștepta la absolut orice de la acesta, căci producțiile lui alde Jude nu îmi sînt chiar străine. Mi-a fost frică de o posibilă reacție a celor două bătrînici de lîngă mine, în cazul în care acest film avea să fie de nivelul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”. Pot spune că tot am rămas surprins, surprins de un film cu un gust nou, dar cu o aromă familiară.

„Le journal d’une femme de chambre” o are în prim-plan pe românca Geanina (Ana Dumitrașcu) care lucrează pentru familia burgheză Donnadieu, în Bordeaux. Geanina, datorită multifuncționalității ei, joacă mai multe roluri pe durata filmului, a cărui poveste se întinde pe cîteva luni. Ea este simultan mama la distanță, prezentă doar prin apeluri video și prin banii trimiși în țară, mamă adoptivă pentru copilul familiei Donnadieu, mamă pentru casa de care are grijă, mamă pentru soții Donnadieu, căci ea gătește, spală și curăță. Iar dacă în timpul liber nu e mamă, atunci este o actriță care joacă într-un teatru de amatori rolul unei cameriste într-o adaptare a romanului lui Octave Mirbeau. Se poate spune că filmul sparge tiparele dimensionale, transformîndu-se într-un cerc infinit, care ar forma un mediu previzibil. De cîte ori nu am auzit povestea cameristei care își dă duhul muncind pentru o familie lipsită de orice urmă de empatie. Poveste pe care mă așteptam să o regăsesc și în acest film, plus multe alte glume vulgare și ipocrizii.

Jude folosește de-a lungul filmului o multitudine de cadre filmate cu telefonul mobil, ale căror scop este de a prezenta discrepanțele dintre pămîntul francez, în cazul de față stilurile arhitecturale din Bordeaux, și plaiurile românești, prezentînd doar realitatea unei sărăcii lucii. Acest joc de asemănări și deosebiri (cine e mai dezvoltat decît celălalt) pornește total greșit, căci cursa nu începe de pe un picior de egalitate. Este evident că, dintre o clădire cu un stil arhitectural baroc și o baracă improvizată din trei bucăți de tablă și două cuie, doar prima variantă emană civilizație. Imaginile care ar trebui să reprezinte multe realități tragice din țară nu fac decît să alimenteze percepția că România se poate defini doar ca o țară care încă nu a ieșit din perioada Evului Mediu. Problema mai mare nu e că imaginea este total polarizată, ci că alegerea unei asemenea modalități de prezentare pare a fi fost făcută strict pentru un public ale cărui singure cunoștințe despre România sînt Dracula și Hagi. Cel mai probabil, scopul lui Jude nu a fost de a prostitua asemenea imagini vesticilor, dar nu putem nega faptul că o astfel de interpretare nu poate lua naștere în urma filmului. Cel puțin, asta îmi place să cred. „Le journal d’une femme de chambre” rămîne un film cît se poate de reușit, care a venit cu o poveste empatică, de care nu știam că am nevoie. Un film în care sînt combinate, din păcate, două dintre cele mai universale experiențe autohtone: români plecați să muncească prin alte părți și care înjură orice străin în momentul în care nu le convine ceva.

Punînd lucrurile într-o balanță fictivă, cred că pentru un viitor ghid de explorare a filmografiei lui Radu Jude aș recomanda să se înceapă cu acest film sau poate cu „Aferim!”. Cu toate că „Aferim!” nu se aseamănă cu mai nimic din tot ce a realizat regizorul pînă acum, pornind întreaga călătorie pe o pistă falsă.

După proiecție, am participat la o nouă conferință InspiraTIFF în Piața Unirii. De data aceasta cu actorul Andi Vasluianu, figură mereu prezentă și activă în tot ce înseamnă filmul românesc, și moderatoarea Claudia Nedelcu Duca. „Actoria de film se joacă din ochi”, „Filmul e al regizorului și teatrul al actorului”, „Învață textul și ai grijă să nu te lovești de mobilă!” sînt cîteva dintre sfaturile și ideile discutate de-a lungul acestei discuții captivante. Poate cea mai surprinzătoare informație a venit din partea moderatoarei, care i-a adus aminte lui Andi Vasluianu că, în timpul facultății, i-a împrumutat „Critica rațiunii pure” de Immanuel Kant, volum pe care încă nu i l-a returnat.

Ziua 10 (21 iunie 2026) – Nimeni nu-i perfect, poate doar închiderea oficială

Cireșele ne învață în fiecare an că oricît de bune ar fi lucrurile, acestea nu durează mult. Aceeași învățătură ne este predată și de TIFF anual. După 10 zile de foc, e momentul să trecem mai departe și să așteptăm următoarea ediție. Pentru închiderea oficială a anului în care am celebrat centenarul nașterii celei mai reprezentative și notorii actrițe de la Hollywood, ce alt film în afară de „Some Like It Hot” se putea alege? La aproape șapte decenii de la premierea unuia dintre cele mai memorabile filme ale regizorului Billy Wilder, producția nu pare să fi îmbătrînit absolut deloc.

Ulterior, Codul Hays a fost anulat în instanță și prin mai multe demersuri, cel mai important și popular film care a combătut codul fiind „Bonnie și Clyde” (1967). Pe lîngă această contribuție, „Some Like It Hot” rămîne cunoscut pentru măiestria cu care a fost construit. După proiecția din Piața Unirii, la care au participat 2950 de spectatori, am auzit un grup de tineri care mărturiseau că erau sceptici de acest film vechi și alb-negru, dar au rămas foarte impresionați. Este o adevărată bucurie să auzi cum percepția din rîndul tinerilor că filmele vechi sînt plictisitoare este spulberată de un asemenea film. Tare mult aș vrea ca în edițiile viitoare ale festivalului să aud cum se încheie concepția că cinematografia românească a murit odată cu Sergiu Nicolaescu sau, mai rău, odată cu evenimentele din decembrie ’89, așa cum mai consideră unii concetățeni habarniști. Iar despre „Some Like It Hot”, filmul care e prea FIERBINTE pentru a fi exprimat în cuvinte („The movie too HOT for words!”), nu mai pot spune nimic altceva ce nu s-a spus deja. Atîta doar că ar trebui recomandat să fie văzut cu mai multe persoane, căci este o experiență total diferită.

Am plecat de la ultima proiecție cu o mare satisfacție, o ușoară stare de dor și cu un singur gînd: cît de norocos sînt să am posibilitatea de a participa la asemenea evenimente. După cum am mai spus, festivalul celebrează oamenii, nu numai filmul, și confirm faptul că mă simt mai bogat din toate punctele de vedere, exceptînd situația financiară: totuși, sînt student în Cluj-Napoca. Oricum, „«scopul scuză mijloacele», spunea… Gambetta?”. Dat fiind că TIFF-ul este ca un joc de Catan, noroc că îmi pot îneca amarul în extensia TIFF de la Sibiu.

De la mai bine de o săptămînă de la încheierea Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), Cluj-Napoca a trecut mai departe, dar cei 130.000 prezenți au rămas cu gîndul aici, aici. Tot aici.