De aproape un secol, pe banca acuzaților s-au perindat, pe rînd, Puiu Faranga, Policarp, doctorul Ursu, mama lui Madeleine și, uneori, însuși Liviu Rebreanu. Fiecare generație și-a redactat propriul rechizitoriu, fiecare critic și-a pronunțat propriul verdict, dar aproape nimeni nu s-a întrebat cine este, de fapt, judecătorul. Pentru că acesta este paradoxul criticii: în clipa în care ridicăm degetul spre un personaj, trei degete rămîn îndreptate spre cititor. 

Vă invit deci să deschidem împreună acest dosar. Nu pentru a-l recenza – mi se pare că „Ciuleandra” a depășit de mult nevoia unor simple recomandări – , ci pentru a-l cerceta. Vom răsfoi probe, vom asculta mărturii, vom căuta circumstanțe agravante și atenuante și vom încerca, la final, să răspundem la întrebarea care, cel puțin pe mine, a continuat să mă urmărească mult timp după ultima pagină: cine poartă, de fapt, vina pentru moartea soției lui Puiu?

În cazul în care nu ați citit încă romanul și intenționați s-o faceți, poate că acum ar fi momentul să închideți acest articol și să reveniți după lectură, deoarece nu voi ocoli deznodămîntul și nici nu voi avea prea multă milă de surprizele pe care Rebreanu le-a pregătit cititorului în cele ce urmează.

Povestea pare cît se poate de simplă. Într-o noapte, Puiu Faranga, fiul unui influent om politic, își ucide soția, pe Madeleine. Nu încearcă să fugă, nu încearcă să ascundă crima și, poate cel mai ciudat dintre toate, nu poate explica de ce a făcut-o. Tatăl său, Policarp Faranga, pune imediat în mișcare toate pîrghiile pe care i le oferă averea, prestigiul și relațiile sale. În loc ca fiul să fie judecat pentru crimă, acesta este internat într-un sanatoriu psihiatric, în urma unor intervenții care au prea puțin de-a face cu legea și foarte mult cu influența. De aici înainte, romanul nu mai este unul despre crimă, ci despre memorie și conștiință. Sub supravegherea doctorului Ursu, Puiu încearcă să reconstituie, aproape împotriva voinței sale, firul evenimentelor și, mai ales, propriul trecut. Aflăm astfel că Madeleine nu s-a numit întotdeauna Madeleine. A fost, cîndva, Mădălina, fiica unei femei sărace dintr-un sat de munte. Puiu o cunoaște într-o vacanță și se îndrăgostește, sau cel puțin crede că se îndrăgostește, de frumusețea ei sălbatică, iar tatăl lui rezolvă problema în stilul caracteristic: îi oferă bani mamei fetei, o trimite pe Mădălina în străinătate pentru a fi educată, șlefuită și transformată într-o soție demnă de numele Faranga. Din Mădălina devine Madeleine, iar această redenumire spune, poate, mai multe despre raporturile de putere din roman decît zeci de pagini de analiză. Pe măsură ce tratamentul înaintează, ies la iveală și alte detalii. Doctorul Ursu o iubise pe Mădălina înainte de căsătoria ei cu Puiu, iar aparenta lui obiectivitate medicală ascunde o dorință aproape obsesivă de a obține adevărul. În final, ceea ce nici cititorul și nici personajele nu bănuiau la început devine limpede. Puiu nu simulează nebunia. Este, într-adevăr, bolnav psihic, iar crima nu poate fi explicată printr-un simplu acces de gelozie sau de furie.

Romanul se încheie fără liniștea pe care o așteptăm de obicei după un verdict. Crima are un autor. Vinovăția, însă, pare să se fi împrăștiat în toate direcțiile.

Primul acuzat – Puiu Faranga

Să începem, totuși, cu cel mai evident suspect. Puiu este cel care își ucide soția cu propriile mîini. Fără el, Madeleine ar fi rămas în viață. Din punct de vedere juridic, lucrurile par clare. Din punct de vedere moral, însă, încep să apară fisurile. Rebreanu refuză să ne lase confortul unei judecăți rapide şi ne obligă să asistăm la destrămarea psihicului protagonistului și, odată cu ea, la destrămarea propriilor noastre certitudini.

Nu asistăm la un joc, la o strategie menită să evite închisoarea, ci la manifestarea unei boli psihice reale. Iar aici apare întrebarea incomodă: în ce măsură poate fi condamnat un om care nu mai are deplin discernămînt? Nu încerc, desigur, să-l absolv de orice răspundere. O crimă rămîne o crimă. Însă între a spune „este nevinovat” și „este singurul vinovat” există o diferență enormă. 

Un alt factor de luat în calcul ar fi faptul că Puiu nu este doar produsul propriei boli, ci și produsul educației pe care a primit-o. Aşa cum îi spune şi numele, vorbim despre un om care nu a fost contrazis aproape niciodată, căruia i s-au rezolvat toate problemele înainte ca ele să devină probleme și care a învățat că puterea și banii pot cumpăra aproape orice. Pînă și după crimă, primul impuls al tatălui nu este să afle adevărul, ci să găsească metoda cea mai eficientă de a-l feri de consecințe. Și atunci mă întreb: unde se termină vina lui Puiu și unde începe vina celor care l-au crescut?

Policarp Faranga

Nu ucide pe nimeni. Nu ridică niciodată mîna asupra lui Madeleine şi mărturiseşte în repetate rînduri c-a ajuns într-adevăr să țină la ea: „[…] dar Madeleine… Madeleine a fost un înger, Puiu!”. Nu încalcă legea într-un mod spectaculos şi, totuși, aproape fiecare tragedie din roman poartă amprenta lui.

El cumpără o fată ca și cum ar cumpăra un obiect de lux, consideră firesc să-i schimbe identitatea, educația și viitorul pentru a o adapta statutului social al fiului său, şi intervine asupra justiției, asupra medicinei și asupra oricărei instituții care i-ar putea sta în cale. Iar toate acestea le face cu o seninătate tulburătoare, convins că își protejează copilul.

Este, fără îndoială, un tată iubitor, dar și unul profund nociv. Dragostea lui nu îl învață pe Puiu responsabilitatea, ci impunitatea. Îl convinge că va exista întotdeauna cineva care îi va rezolva greșelile. Un personaj cît se poate de actual, exemplul perfect pentru felul în care influența politică și privilegiul social ajung să deformeze nu doar instituțiile, ci și caracterele.

Mama lui Madeleine, condamnată de împrejurări

Recunosc că acesta este personajul pe care îl judec cel mai greu. Mama lui Madeleine nu este prezentată ca un personaj lipsit de suflet. Nu își urăște copilul și nici nu urmărește îmbogățirea. Este o femeie săracă, cu mulți copii de crescut, prinsă într-o lume în care sărăcia nu lasă prea mult loc pentru alegeri morale ideale, şi convinsă că Madeleine va avea parte de un viitor strălucit sub aripa familiei Faranga, viitor pe care ea însăşi nu este capabilă să-l ofere fiicei sale.

A fost decizia ei corectă?
Categoric, nu.
A fost condamnabilă?
Cel mai probabil.

Dar, înainte de a o judeca, cred că merită să ne întrebăm cît de liberă este, în realitate, alegerea unui om disperat, dispus să facă orice pentru binele copiilor săi. Poate că vina ei nu constă atît în faptul că a acceptat banii, cît în faptul că a acceptat ca Mădălina să devină, încet-încet, Madeleine. 

Doctorul Ursu și pericolul unei dreptăți personale

Dacă Policarp încearcă să cumpere adevărul, doctorul Ursu încearcă să-l forțeze. Teoretic, el este singurul personaj obiectiv. Medicul. Omul de știință. Practic, este unul dintre cei mai implicați afectiv.

Faptul că Madeleine fusese iubita lui schimbă complet perspectiva asupra comportamentului său. Nu mai privim un psihiatru care tratează un pacient, ci un om care încearcă, poate fără să-și dea seama, să obțină și o formă de revanșă personală.

Tocmai de aceea personajul mi se pare extraordinar construit. Rebreanu nu ne oferă nici măcar confortul unei autorități morale absolute. Pînă și cel care ar trebui să reprezinte echilibrul poartă propriile resentimente.

Dar Madeleine?

Madeleine domină prin absență povestea. Moare înainte ca noi să apucăm s-o cunoaștem, iar restul romanului nu este decît o lungă ședință de spiritism în care fiecare personaj încearcă să o readucă la viață. Numai că niciunul nu o vede pe ea. Fiecare își convoacă propria fantasmă. Pentru Puiu este obsesia, pentru Ursu este iubirea pierdută, pentru Policarp este investiția reușită, pentru mama ei este sacrificiul necesar.  

Cititorul întîlnește doar ecourile lăsate de ea în conștiințele celorlalți. Iar poate cea mai mare tragedie nu este că moare în primele pagini, ci că nici înainte de moarte nu avusese cu adevărat dreptul la propria voce. Nu moare doar în noaptea crimei. Prima ei moarte are loc în clipa în care încetează să mai fie Mădălina și devine Madeleine. Cînd identitatea îi este rescrisă de alții, cînd frumusețea ei devine monedă de schimb și cînd întreaga ei existență începe să fie decisă de oameni care pretind că îi vor binele. 

În fond, este singurul personaj asupra căruia toți ceilalți își exercită puterea şi, prin urmare, este singurul cu adevărat lipsit de orice vină.

Verdict

Am deschis acest dosar cu speranța, poate naivă, că voi găsi un vinovat, şi îl închid cu bănuiala că am găsit un mecanism. Accept că orice verdict spune la fel de multe despre judecător cît spune despre acuzat. 

Rezultatul condamnării lui Puiu nu este doar critică literară. Ne redactăm, fără să ne dăm seama, propria declarație de valori. Iar aici „Ciuleandra” își joacă, poate, cea mai subtilă carte. Ne lasă impresia că îi judecăm personajele, dar, în realitate, romanul este cel care ne examinează pe noi.

Dosarul rămîne deschis de aproape o sută de ani nu pentru că ar lipsi probele, ci pentru că fiecare generație adaugă altele noi. Acesta să fie oare privilegiul marilor cărți? Nu încetează niciodată să fie criticate, pentru că nu încetează niciodată să ne critice.