Am deseori impresia că omul n-a descoperit focul fiindcă îi era frig, ci fiindcă avea nevoie de ceva în jurul căruia să stea și să-și dea cu părerea. Omul a învățat să deosebească fructul bun de cel otrăvit, liniștea de tăcerea suspectă, pașii vîntului de pașii fiarei. În acest exercițiu lent de supraviețuire s-a născut, probabil, și gestul critic. Nu ca demolare, ci ca discernămînt. Dar, pe măsură ce discernămîntul a devenit mai fin, s-a rafinat și tentația de a-l exercita în exces şi, asemenea multor invenții reușite, și-a depășit repede scopul inițial.

Grecescul krinein însemna „a separa”, „a discerne”, „a judeca” – într-un sens aproape geometric al spiritului: a trasa o linie fină între lucruri care par asemănătoare. Criticul nu era, la origine, un adversar al lumii, ci un slujitor al diferenței. Un om care încerca să vadă unde se termină aurul și unde începe doar strălucirea lui. Între timp, această linie s-a subțiat pînă la dispariție. Critica a devenit adesea o formă grăbită de pronunțare, un verdict rostit înainte ca lucrul judecat să fi apucat să tacă în sinea lui.

În spațiul public românesc, critica circulă asemenea curentului electric: toată lumea beneficiază de ea, dar nimeni nu vrea să fie cel electrocutat. O invocăm solemn cînd e vorba despre politică, presă, educație sau justiție și o declarăm toxică în clipa în care se apropie de noi. Pare că am inventat o nouă specie de libertate de exprimare, aceea în care fiecare are dreptul să critice, cu condiția să nu fie criticat.

Dar tocmai aici începe confuzia cea mare. Critica autentică presupune o formă de modestie intelectuală despre care se vorbește surprinzător de puțin. Există o confuzie persistentă între critică și ostilitate. Între observație și atac. Între dezacord și lipsă de respect. De aceea, orice recenzie nefavorabilă este citită ca o ofensă personală, orice întrebare incomodă ca un afront, și orice opinie diferită drept dovada relei intenții. Oscar Wilde sugera că orice critică este, în fond, autobiografică. Probabil avea dreptate. Felul în care criticăm spune aproape la fel de multe despre noi precum spune despre obiectul criticii.

Există, desigur, și extrema cealaltă. Lumea în care nimeni nu mai critică nimic. Pare paradiziacă, dar numai la prima vedere. O societate fără critică seamănă suspect de mult cu o sală de teatru în care publicul aplaudă mecanic orice spectacol, indiferent dacă pe scenă se joacă „Faust” sau inventarul de la recuzită. Fără critică n-am avea știință, fiindcă nicio ipoteză nu și-ar întîlni contradicția, n-am avea democrație, fiindcă puterea s-ar confunda rapid cu infailibilitatea, n-am avea nici măcar prietenie autentică, fiindcă singurii oameni care nu ne contrazic niciodată sînt, de regulă, cei care au încetat să ne mai asculte.

Și totuși, cea mai severă critică vine din timp. Timpul este cronicarul pe care nu-l poți cumpăra, intimida sau convinge cu argumente, cel ce scoate discret din biblioteci cărți care păreau nemuritoare și așază, cu aceeași lipsă de ceremonie, pe raftul clasicilor autori pe care contemporanii lor îi considerau mediocri.

Aici se ascunde și singura critică pe care merită s-o luăm cu adevărat în serios. Critica aceea care nu urmărește să învingă, ci să lămurească. Critica al cărei scop nu este să-l micșoreze pe celălalt, ci să mărească înțelegerea noastră despre lume. Restul este zgomot. Uneori amuzant, alteori obositor, aproape întotdeauna abundent.

Descartes spunea că existăm în măsura în care gîndim. Dar poate că, privind spectacolul cotidian al opiniilor noastre, am mai putea adăuga o nuanță: existăm în măsura în care distingem. Aș îndrăzni chiar o formulare mai puțin triumfală și ceva mai incomodă: sînt criticat(ă), deci exist. Fiindcă fiecare judecată, oricît de spirituală, de elegantă sau de tăioasă ar părea, spune întotdeauna două povești. Una despre obiectul criticii și încă una, infinit mai interesantă, despre omul care ține condeiul, microfonul sau tastatura.