După ce am asistat pe margine timp de patru zile la schimburi de idei, cursuri de montaj și ore lungi de filmări din cadrul primei ediții a Atelierului de film de scurtmetraj Catharsis 2026, a venit, într-un final, momentul mult aşteptat de a viziona produsul imaginației participanților noştri şi, inevitabil, de a veni şi noi cu două perspective din domeniul literaturii (autoare – Sarah Corniș) și al cinematografiei (autor – Alessio Dragoș).

Perspectivă cu iz literar (Sarah Corniș)

Participînd indirect la etapa de brainstorming a echipei The Loopers, povestea scurtmetrajului „Vă merge frigiderul?” mi s-a părut promițătoare, versiunea finală confirmînd faptul că ideea avea, într-adevăr, potențial. Se vede o evoluție evidentă în comparație cu scurtmetrajul înscris la preselecții, atît în felul în care este construit ritmul filmului, cît și în montaj, care pare mult mai sigur pe el decît în varianta anterioară. Merită remarcată și contribuția curatorilor, pentru că progresul este vizibil. Cu excepția unor mici stîngăcii la subtitrare, filmul transmite impresia unei echipe care a înțeles foarte bine observațiile primite și a știut să le valorifice.

Un detaliu care mi-a rămas în minte este bîzîitul constant al frigiderului. Probabil este un sunet pe care îl ignorăm în viața de zi cu zi, însă aici funcționează aproape ca un fundal al relației: o prezență monotonă, continuă, pe care ajungi să nu o mai observi pînă în momentul în care totul se oprește. Mi s-a părut o alegere inspirată și una dintre acele mici decizii care adaugă personalitate unui film.

Singura rezervă ține de jocul actoricesc, care mi s-a părut destul de uniform emoțional. Într-o poveste construită tocmai pe transformarea unui cuplu, mi-ar fi plăcut ca diferențele dintre etapele relației să se simtă mai puternic și prin interpretare. Chiar și așa, cred că este unul dintre cele mai evidente exemple de progres și un scurtmetraj care demonstrează cît de mult poate evolua o idee într-un timp atît de scurt.

În cazul echipei The Hoopers, cu scurtmetrajul „Eu”, se vede o evoluție incontestabilă. Aparițiile succesive ale protagonistei în propriul ei drum mi-au amintit, inevitabil, de „Black Swan”, evident, nu prin poveste, ci prin ideea că, în încercarea obsesivă de a deveni mai bun, personajul începe să se confrunte cu propriile versiuni, ca și cum perfecțiunea ar produce o fisură între ceea ce este și ceea ce aspiră să fie. Rolul principal este susținut convingător, iar prezența actriței reușește să mențină interesul chiar și în secvențele în care filmul renunță aproape complet la dialog.

Totuși, dacă ar fi să reiau observația făcută și la preselecții, aceasta rămîne valabilă. Filmul investește cea mai mare parte a duratei într-un montaj al alergării, iar povestea propriu-zisă are foarte puțin timp să respire. Înțeleg intenția de a construi atmosferă și de a sugera efortul continuu al personajului, însă am rămas cu impresia că exact partea cea mai interesantă – întîlnirea cu aceste versiuni ale sinelui și semnificația lor – apare prea tîrziu și se încheie prea repede.

Cu toate acestea, este genul de film care nu îți oferă toate răspunsurile, dar te face să continui să le cauți și după ce s-a terminat. Iar pentru mine, acesta este întotdeauna un semn bun.

Perspectivă de critică de film (Alessio Dragoș)

Există unele momente de dinaintea scrierii unor cronici pentru diferite filme, în care sînt paralizat de o singură întrebare: „Eu de ce nu fac film?”. Trec relativ repede cu vederea peste acea întrebare, care rămîne în aer pînă la următorul articol pe care urmează să-l scriu. După multe încercări eșuate de a găsi un răspuns adecvat, complex și după multe articole scrise, am ajuns la concluzia că poate nu am viziunea necesară. Metodele de filmare, istoria filmului și tehnicile de scriere și construire a unei povești sau a unor personaje se pot aprofunda, dar viziunea și plăcerea de a face un film nu se pot învăța, ori le ai, ori nu le ai. În urma celor patru zile ale noului eveniment susținut de grupul nostru, Atelierul de film de scurtmetraj Catharsis, în care s-au discutat multe idei și concepte benefice, aș zice, legate de realizarea unui scurtmetraj, toate acestea sub îndrumarea colegilor noștri, Gabriel Baciu și Raul Maxim, mi-am definitivat răspunsul la întrebarea ce nu-mi dă pace de cîteva luni bune. Cu un răspuns extraordinar de banal, am ajuns la concluzia că nu mi-ar plăcea. Am fost în culise pe tot parcursul atelierului, luînd parte mai mult sau mai puțin la nașterea celor două proiecte ale echipelor participante, The Loopers și The Hoopers. Oricît de interesant este din afară acest proces de creație, am realizat că ar fi o povară prea mare pentru mine să fac asemenea proiecte. Probabil că decizia de a face un film pe cont propriu mi-ar micșora dimensiunea mistică cu care în continuare privesc cinematograful. Ori sînt prea comod ca să fac acest pas.

Totodată, argumentul cel mai înalt, în care mă încred cel mai mult, este că însușirea rolului de critic amator reușește să-mi satisfacă pe deplin nevoia și dorința de a face și eu parte din universul cinematografului, în ciuda faptului că unii critici sînt văzuți ca niște renegați. În plus, consider că e mult mai amuzantă lupta interioară pe care o port de fiecare dată cînd văd un film prost, luptă în care încerc să nu scriu un articol foarte tăios (chiar dacă unele filme nu merită indulgența mea sau a altor persoane). Așadar, pentru a-mi lua rolul de critic amator în primire, nu-mi stă în fire să nu exprim cîteva cuvinte despre cele două scurtmetraje realizate în cadrul atelierului.

Filmul de scurtmetraj al echipei The Hoopers, „Eu”, aduce în prim-plan performanța de care cineva trebuie să dea dovadă pentru a duce la capăt procesul de autodepășire a propriei condiții. În cazul de față, protagonista (jucată de Sorana Zoltan) este nevoită să fugă, la propriu, pentru a reuși să își depășească frica de eșec. Scurtmetrajul începe destul de lin, cu ritualul de pregătire a protagonistei pentru o nouă rundă de antrenament sportiv, tema cu mesaj motivațional fiind folosită și în scurtmetrajul realizat pentru preselecții. Puse cele două scurtmetraje cap la cap, se observă limpede evoluția dintre prezentarea precară și oarecum clișeică a poveștii din scurtmetrajul de la preselecții și acesta din urmă, realizat în cadrul atelierului.

Ritualul protagonistei este precum un calm dinaintea furtunii. Totuși, marea problemă apare atunci cînd calmul este atît de lung încît nu mai are loc să înceapă cu adevărat furtuna, căci un scurtmetraj implică o oarecare limitare. Fiind puține minute, fiecare cadru și moment trebuie realizate cu un anumit scop care să pună în valoare produsul final. Lungirea introducerii nu face decît să diminueze locul de desfășurare a suspansului, mai ales că filmul se transformă într-un thriller psihologic. Cu toate că multe din scenele din timpul antrenamentului din pădure sînt filmate în avantajul suspansului și al nesiguranței simțite de protagonistă, aceste simțiri nu reușesc să fie simțite și de spectatori, mai ales din cauza timpului foarte scurt. Secvența în care imaginile din pădure sînt distorsionate în măsura în care credeam că sufăr de astigmatism m-a surprins plăcut.

În ciuda dificultăților întîlnite pe parcursul procesului de creație (de la blocajul ideilor pînă la probleme tehnice de filmare), produsul final reușește să își etaleze părțile bune.

Echipa The Loopers ne-a surprins pe toți cu un film de scurtmetraj inedit, dar cu un titlu foarte răsuflat: „Vă merge frigiderul?”. După multe discuții în culise despre modul în care funcționează o cameră de filmat într-un mediu rece și despre fenomenul fizic de condens, The Loopers au ajuns să ne prezinte povestea unui cuplu de îndrăgostiți din perspectiva unui frigider. Evoluția cuplului fictiv format din Maria Huidu și Denis Bian nu putea decît să se răcească într-un asemenea mediu ostil, sau mai degrabă răcoros. Ideea din spatele filmului și modul de prezentare pe ecran sînt bine gîndite și realizate, mimînd cît se poate de mult realitatea. Desigur, se vede de la o poștă că Denis nu are față de alcoolist ahtiat după bere Ciucaș.

Jocul de cadre între scenele în care se deschide frigiderul și scenele în care auzim înăbușit certurile dintre cei doi foști îndrăgostiți se îmbină foarte bine, doar că se sesizează mișcarea camerei de filmat în momentele în care ușa frigiderului se mișcă. De asemenea, jocul actoricesc nu este cel mai veridic și splendid, dar nici nu puteam avea mari așteptări de la doi tineri care au o experiență aproximativ nulă în ale jocului actoricesc. Totuși, în comparație cu scurtmetrajul de la preselecții, evoluția este exponențială din mai toate punctele de vedere, mai ales în cazul poveștii lipsite de coerență (n. ed. din primul scurtmetraj), cu a sa ambiguitate terifiantă care nici acum nu m-a putut dumeri.

Nu încape îndoială faptul că experiența atelierului a fost benefică atît pentru participanți, cît şi pentru noi, organizatorii. Întregul ansamblu fiind expus unui exercițiu ferm de răbdare, muncă în echipă şi ambiție. În acest sens, dorim să le mulțumim echipelor, partenerilor de la Noir Media Studio şi City FM Mediaș pentru ajutorul și încrederea acordate acestui proiect.