Articol scris de Miruna Amelia Popa

Toată viața este un joc de „de-a v-ați ascunselea”. În copilărie, acesta este doar un joc inofensiv (de obicei, deoarece existau și momente în care te juleai în timp ce fugeai sau te ascundeai). Deși preferam mai degrabă jocuri precum „1, 2, 3, la perete stai!” sau „Țară, țară, vrem ostași”, niciodată nu spuneam nu unui joc de „ascunsea” (noi așa îi spuneam, eram mereu pe grabă). Cel mai mult îmi plăcea cînd ne jucam în curtea casei mele, pentru că aveam un avantaj considerabil. Reușeam să mă strecor în cele mai prăfuite și ascunse „tărîmuri”. Nu fugeam eu cel mai repede (nici acum nu o fac), așa că, deși mă piteam, pierdeam, motiv pentru care cel mai frumos sentiment era atunci cînd ultimul supraviețuitor „salva turma”.

Timpul a trecut și, fără să ne dăm seama, am jucat ultima rundă propriu-zisă de „de-a v-ați ascunselea”. În adolescență, acest „joc” a devenit ceva mai serios. Nu mai era o simplă activitate, ci un stil de viață. Am început, inevitabil, să observ cum toată lumea se ascunde de ceva. Nu pot vorbi despre fiecare în parte, dar un lucru este cert: toți ne ascundem de judecată. Ne este frică să ne lăsăm judecați de cei din jur. Întrebarea „Ce va zice lumea?” este cimentată undeva în mintea noastră, iar, în loc să o confruntăm, învățăm să trăim cu ea. Să ne modelăm viața după acest gînd. Franz Kafka spunea: „Mi-a fost rușine de mine cînd mi-am dat seama că viața este un bal mascat și eu am participat cu fața mea adevărată.” Măștile sunt, de fapt, acele așteptări și standarde create de societate și considerate normale. Acele tipare în care suntem obligați să ne încadrăm. Acea fațadă prin care ne pierdem unicitatea și lucrurile care ne fac să fim noi. Cerințele nu se rezumă la ceva mic, ci încep să „sape” în adîncul nostru. „Băieții nu plîng”, o vorbă mult prea auzită, care ne învață că este normal ca băieții să își reprime sentimentele de dragul… cui? A cui părere contează mai mult decît cea proprie? Pe cine trebuie să mulțumim, dacă nu pe noi?

Nu există masca perfectă. Niciodată nu vom fi pe placul tuturor. Din această cauză, jocul se complică și mai tare. Schimbăm masca pentru fiecare situație în care ne aflăm. Și, pînă la urmă, printr-o varietate de deghizări, unde găsim locul să fim noi? Mai avem loc, pe undeva, să putem fi noi înșine?
Cine ar putea, în acest context, să „salveze turma”? Cine are puterea să schimbe regulile?

Provocarea într-adevăr importantă este ieșirea din întuneric, din ascunzătoare. Persoana curajoasă nu trebuie să fie cea care urlă și se răzvrătește în fața societății, ci acea persoană care, tăcut și constant, reușește să fie autentică și să nu se piardă în mulțime. Da, cel mai probabil acea persoană este judecată. Da, cel mai probabil acelei persoane îi este frică. Dar, cel mai probabil, acea persoană a învățat să trăiască pentru ea, nu pentru restul. Din păcate, acea persoană nu îi poate salva pe toți, nu direct, însă poate răspîndi un curaj contagios. O vulnerabilitate colectivă care se va transforma într-o conștientizare.

Nu de mult timp a trebuit să îmi aleg drumul în viață. După absolvirea liceului, vine și momentul înscrierii la facultate. Decizia mea a fost încurajată de vorbe precum: „Facultatea aia se face la mișto”, „Dacă nu faci medicină, informatică sau drept, mai bine nu faci facultate”, „Deci, peste trei ani vei fi șomeră, dar cu diplomă”. Am fost îndoctrinați cu astfel de percepții de mici, așa că nu este de mirare că ne este frică să facem ceea ce ne dorim de fapt. Cum ar fi o lume plină de medici, avocați și informaticieni? Unul dintre filmele mele preferate, „Cercul poeților dispăruți”, evidențiază acest fapt: „Iar medicina, dreptul, afacerile, ingineria sunt preocupări nobile și necesare pentru a menține viața. Dar poezia, frumusețea, iubirea sunt lucrurile pentru care trăim.” Poate cei din jurul meu nu sunt mulțumiți de alegerea mea în materie de studii superioare, însă nici nu îmi doresc să fie. Eu sunt mulțumită (și sper să spun asta și peste un an, doi, trei). Așa că, pe cine ar trebui să mulțumesc, dacă nu pe mine? Cine îmi trăiește viața, dacă nu eu?

Conceptul jocului „de-a v-ați ascunselea” se schimbă ireconciliabil cu trecerea timpului. Dacă acum nu ne mai chinuim să ne strecurăm după vreun dulap, ne ascundem după stereotipuri și așteptări ale societății. În cele din urmă, este important să avem curajul de a ieși în față fără vreo deghizare. Să ne permitem luxul de a fi forma noastră brută, chiar dacă nu vom fi aplaudați pentru asta. Chiar și în copilărie, jocul nu se termina pînă nu erai prins sau te arătai.