Există momente în viață care, la prima vedere, nu par să aibă nimic spectaculos. Sunt banale, obișnuite, lipsite de artificii. Și totuși, retrospectiv, îți dai seama că erau niște cutremure tăcute, niște lovituri de realitate care au trecut pe lîngă tine pe vîrfuri, doar ca să se întoarcă mai tîrziu și să te lovească direct unde doare mai tare. Așa mi s-a întîmplat și mie, recent.

Eram la masă cu mai mulți prieteni. Nimic ieșit din comun: cafele lungi, cîteva glume reciclate care încă mai smulg un zîmbet, o seară leneșă de vară. Și, de nicăieri, cineva a adus în discuție subiectul facultăților. Atît le-a trebuit. Deodată mesele de lemn s-au transformat în pupitre de planificare a viitorului: fiecare povestea cu entuziasm unde a intrat, ce oraș nou îl așteaptă, cum se va muta, cum „de fapt, acum începe viața adevărată”. Eu ascultam și zîmbeam. Mă bucuram sincer pentru ei, dar în spatele zîmbetului, în gît mi se formase un nod pe care nici trei cafele n-aveau cum să-l dizolve. Pentru că, ascultînd vocile lor, m-a lovit o realizare dureroasă: jocul de-a copilăria s-a terminat. Și, culmea, nu am primit niciun anunț oficial. Ei își încep viața „serioasă”, iar eu rămîn, temporar, spectatoare. Și, inevitabil, dar curînd, voi fi și eu aruncată pe terenul acela necunoscut. Fără instrucțiuni, fără manual, fără regulile clare ale jocurilor din curtea școlii.

E înfricoșător cît de neputincioși suntem în fața timpului. Poți să alergi, să te ascunzi, să închizi ochii strîns, sperînd că poate, dacă nu vezi, nici el nu te vede. Dar timpul nu e genul de prieten indulgent. Nu se oprește să te întrebe dacă ești pregătit. El numără rece, cu o răbdare crudă, și cînd ajunge la zece, jocul s-a sfîrșit. Tu, copilul de altădată, realizezi că nu mai ești „ascuns” după copacul din parc, ci expus în fața unei vieți care începe să-și arate colții.

Și doare. Doare să crești, pentru că rămîi mereu cu un pas în urmă. Nu eşti încă adult, dar nici copil nu mai poți fi. Ești prins într-un fel de intersecție existențială, cu prea multe drumuri și niciun semn clar care să-ți spună „pe aici”. Îți lipsește siguranța de a ști că mîine totul va fi la fel: aceleași jocuri, aceiași prieteni, aceleași locuri. Acum fiecare zi aduce o mică despărțire. Fiecare ieşire cu prietenii devine o repetiție generală pentru viitoarele „la revedere”.

Și totuși, ne prefacem că e doar un joc nou, că mutările, despărțirile și schimbările sunt doar niște etape firești ale vieții. Dar nimeni nu spune cu voce tare că regulile astea nu sunt corecte. Că timpul joacă murdar. El nu-ți dă voie să te ascunzi, dar nici nu se obosește să te caute. Pur și simplu te lasă să treci, să îmbătrînești, să te schimbi, să devii altcineva. 

Mi-e frică să cresc. Și nu doar pentru că înseamnă responsabilități, examene, facturi și decizii pe care le voi lua cu mai multă intuiție decît rațiune. Ci pentru că înseamnă despărțiri. Înseamnă să pierzi oameni, locuri, versiuni de tine însuți. Să realizezi că nimic nu rămîne neatins. Și poate că asta e cel mai greu de dus: nu durerea propriu-zisă, ci constatarea că totul e trecător. Timpul e acel prieten nesuferit care număra pînă la zece cu ochii închiși și apoi striga în gura mare: „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!”, iar jocul incepea, fie că erai deja pregătit sau nu. 

Dar aici vine partea paradoxală – în toată frica asta, e și un soi de frumusețe. Pentru că exact faptul că nimic nu durează ne obligă să prețuim. Cafeaua aceea banală cu prietenii devine  pentru mine un moment esențial, tocmai pentru că știu că nu se va mai repeta niciodată la fel. Că acele rîsete, acele priviri, acea clipă de prezent erau, de fapt, irepetabile. Și asta le face valoroase.

Poate că asta e lecția pe care încerc să o înghit, chiar dacă mi se oprește în gît: că „de-a v-ați ascunselea” nu mai e un joc de copilărie, ci o metaforă a creșterii. Ne ascundem, timpul ne caută, ne găsește, ne schimbă. Și, oricît ar durea, tot ce putem face e să ieșim din ascunzătoare și să ne resemnăm.