Cronică de teatru scrisă de Miruna Amelia Popa și publicată pentru prima dată în 10 aprilie 2025 pe blogul Clubului Interact Mediaș, https://interactclubmedias.com/2025/04/10/scrisoare-catre-tata-un-spectacol-care-doare/.

Există spectacole pe care le uiți și altele care rămîn cu tine. Și nu doar că rămîn, dar încep să îți „sape” în suflet.

Fiind elevă la secția germană și iubitoare de literatură, numele lui Franz Kafka nu îmi era deloc străin. Dimpotrivă, cunoșteam foarte bine scrierile sale, fie din școală, fie din propria curiozitate, care mereu au reușit să îmi deschidă ochii și să îmi ofere o perspectivă nouă asupra vieții. Deși nu citisem pînă atunci „Scrisoare către tata”, cunoșteam contextul în care a fost scrisă și întotdeauna am perceput-o ca pe o confesiune dureroasă, greu de rostit și poate și mai greu de ascultat.

Atunci cînd am aflat că Teatrul Evreiesc de Stat aduce pe scenă această confesiune atît de personală, într-un one-man show cu Mircea Dragoman, n-am ezitat nicio clipă. Ca membru Interact Mediaș, experiența a fost și mai interesantă, avînd ocazia să privesc din culise ce presupune, de fapt, un astfel de spectacol. Am primit mai mult decît un simplu spectacol într-o seară obișnuită de luni. Am trăit o experiență.

Franz Kafka a scris această scrisoare în 1919, dar ea este mai actuală ca oricînd. Pentru că nu vorbește doar despre el. Vorbește despre mine. Despre tine.

Textul lui Kafka este dur, lucid, dar uman, iar Mircea Dragoman îl rostește cu o sinceritate tulburătoare. Nu joacă un personaj. Este Kafka. Îi simți frica, rușinea, furia reținută, nevoia de a fi iubit. Prin jocul actoricesc, din spectator am devenit un martor al durerii asidue. Nu este comod, dar nici nu trebuie să fie. Spectacolul apasă acolo unde doare mai tare, în relațiile nerezolvate și în cuvintele nerostite.

Atmosfera spectacolului este kafkiană, și nu doar pentru că textul aparține lui Kafka, ci și pentru că regia, jocul actoricesc și estetica vizuală reușesc să redea cu fidelitate acea stare de sufocare existențială, acel dor după iubire și normalitate. Te introduce într-un univers sufocant și dureros. Este acel tip de spectacol care te face să te simți expus, vulnerabil. Spectacolul folosește proiecții video într-un mod pe care nu l-am întîlnit prea des: nu ca fundal, ci ca parte activă a jocului.

Un detaliu care m-a atins a fost folosirea limbii germane în anumite pasaje, limba lui Kafka. Momentele acestea au o încărcătură aparte: nu sunt doar replici, ci emoții pure. Simți greutatea fiecărui cuvînt, așa cum și Kafka a perceput-o.

Cînd crezi că spectacolul s-a consumat, vine ultimul val: recitarea poeziei „Erlkönig” de Goethe, povestea acelui copil care îl imploră pe tatăl său să-i vadă frica. Spectacolul constituie un cerc care se închide perfect. Kafka este acel copil. Noi suntem acel copil. „Mein Vater, mein Vater, jetzt faßt er mich an!” („Tată, tată, acum mă apucă!”), nu mai este doar un simplu vers, ci un ultim strigăt atemporal și generic. Finalul spectacolului mi-a amintit de orele de germană din gimnaziu, atunci cînd mi s-a predat această poezie, al cărei înțeles l-am receptat în totalitate doar ani mai tîrziu.

„Scrisoare către tata” m-a pus față în față cu întrebările pe care nu mi le-am pus și cu răspunsurile pe care nu mi le-am dat. A fost o reamintire că în spatele oricărui cuvînt nerostit există un amalgam de emoții. E genul de spectacol care îți vorbește în șoaptă, dar te face să simți ca și cum ai fost strigat. Sentimentul nu s-a terminat odată cu aplauzele, ci a continuat în mintea mea mult timp după aceea.

Pentru amatorii de teatru, această reprezentație evidențiază un moment de cumpănă, o epifanie a minții. Este un spectacol care nu doar că merită văzut, ci trebuie văzut.