No. 815 – „The Lobster” (2015; r. Yorgos Lanthimos)
„The Lobster” prezintă două lumi diferite care conviețuiesc în același univers, în același timp, dar într-o opoziție acerbă.
Debutul în limba engleză al regizorului grec Yorgos Lanthimos pune „pe masă” o lume în care oamenii sunt obligați să fie alături de altă persoană, formînd cupluri pretutindeni. Cei care nu se conformează acestor norme impuse de administrația orașului vor fi cazați la un hotel în care, timp de 45 de zile, vor încerca să-și găsească jumătatea. Cei care nu îndeplinesc această condiție vor fi transformați în animale (la propriu). Protagonistul, David (Colin Farrell), este cazat alături de fratele său, un Border Collie, la respectivul hotel. Acesta are parte de o aventură sinistră, care îl determină să evadeze.
În fuga sa „spre libertate”, David este capturat de „celibatari”, un grup de oameni singuri care trăiesc cu ideea că toți oamenii ar trebui să fie singuri, fără a se baza pe alte persoane. Aceștia trăiesc în păduri, departe de lumea așa-zis civilizată a cuplurilor.
Analiza tehnică
Yorgos Lanthimos șochează cu fiecare cadru pe care îl prezintă. Inclusiv primele 60 de secunde din film te avertizează de absurdul pe care urmează să-l vizionezi. Cu ajutorul protagonistului, sunt prezentate cele două lumi pe care regizorul le critică într-un mod cît se poate de direct prin situațiile ridicole în care se trezesc personajele.
Lumea „cuplurilor” este una falsă, bazată mai mult pe supraviețuire decît pe iubire sinceră. Aceste cupluri sunt formate pe baza unor simple asemănări lipsite de profunzime (spre exemplu, un cuplu cu voci frumoase, un cuplu cu deficiențe de vedere, un cuplu cu sîngerări nazale). Propaganda este nelipsită, iar îndoctrinarea este la cote maxime. Hotelul organizează regulat anumite seri de dans (desigur, în doi) si întîlniri în care sunt prezentate diferite situații care pot fi ocolite dacă oamenii ar fi mereu împreună (intervenții Heimlich sau intervenții în cazul violurilor). Regizorul folosește metode ciudate de a filma evenimentele care se desfășoară pe o coloristică fără viață. Tot decorul este unul monoton, inclusiv culorile care ar trebui să reprezinte viața, sunt suprimate de aerul greoi.
Lumea „celibatarilor” este una teribilistă, care există doar ca să fie în opoziția celeilalte lumi. Yorgos Lanthimos creează acest univers în care oamenii nu pot exista la mijloc. Ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră. Aceleași tactici de supraviețuire a acestei ideologii sunt folosite și în această lume. Oamenii au voie să danseze doar singuri (pe muzică electronică), contactul informal cu alte persoane este interzis, iar mormîntul și-l vor săpa singuri. Un simplu sărut poate duce la o pedeapsă sîngeroasă.
Colin Farrell se rupe de postura masculină pe care o reprezintă in alte filme, precum în „Alexander” (2004), și ne arată un personaj mototol care are o existență banală. Filozofia personajului poate fi înțeleasă cu ajutorul animalului în care ar dori să fie transformat. David consideră că homarul ar fi un animal perfect pentru acesta. După spusele lui, homarul trăiește peste 100 de ani, nu are prădător natural, iar lui, ca om, îi place marea. Însă David omite un lucru: faptul că homarul este foarte consumat de către oameni. Aceste informații dau de înțeles acțiunile protagonistului de a se juca de-a v-ați ascunselea față de oamenii ale căror credințe sunt împotriva stării lui de mijloc. Totodată, important este că iubirea învinge, pînă la urmă. Poate fi considerat acest film ca fiind unul romantic? Probabil… Dar cu siguranță nu unul generic.
Yorgos Lanthimos realizează această peliculă într-un mod excelent, din punct de vedere tehnic. Viziunea acestuia este promițătoare, iar tacticile sale te provoacă să gîndești evenimentele pe care le-ai vizionat.
Analiza simțurilor
„The Lobster” folosește absurdul ca să te înspăimînte, sinistrul fiind „la ordinea zilei”. Ideea filmului îmi displace profund, simțindu-mă dezgustat pe tot parcursul vizionării. Desigur, poate aceasta a fost premisa filmului, să te scoată din zona de confort, dar mie tot mi-a creat stări de neplăcere. Trecerea de la o înspăimîntare plăcută la una neplăcută este un foarte fină. Din perspectiva mea, o înspăimîntare plăcută o găsesc în „Poor Things” (2023), unde comicul se îmbină cu sinistrul în mod natural. Însă, în cazul „The Lobster”, comicul este chiar dureros (exemplu: scena prăjitorului de pîine), ideea de tragicomic fiind forțată inutil în unele scene.
Spre deosebire de „Poor Things”, nu am fost pe aceeași lungime de undă cu ideea prezentată de Yorgos Lanthimos în „The Lobster”.
Libertatea de a trăi cum îți dorești este un principiu fundamental în viața oricărui om și nu numai. Nimeni nu ar trebui să se ascundă constant de cineva sau ceva doar ca să trăiască cu ideea că în orice moment „poate să te ia cu lopata”.
Lasă un răspuns