Am dat peste un citat zilele trecute pe Instagram, rătăcit printre poze cu cappuccino și frunze de toamnă: „Fluturii numără clipe, nu ani, și totuși au timp destul.” de Rabindranath Tagore. Poate că mi-a apărut într-un moment potrivit, poate că algoritmul știe mai multe despre mine decît mi-aș dori. Cert e că m-a făcut să mă opresc. Le-am trimis postarea prietenilor mei, şi am trecut direct la contemplat. Fluturii au timp destul, zice. Eu, în schimb, am liste întregi de „to-do”, alarme de trezire fără număr, și senzația că cineva tot apasă fast forward pe viața mea.

E ciudat cum ajungem să măsurăm totul în unități de timp: deadline-uri, aniversări, planuri, promisiuni. Ne organizăm viața după calendar, dar rareori trăim cu adevărat o clipă. O bifăm, o trecem pe listă, o arhivăm. Și, paradoxal, cu cît încercăm mai mult să ținem timpul sub control, cu atît el ne scapă printre degete. Probabil de asta mi-a rămas citatul acela în minte: fluturii, care trăiesc cîteva zile, par să aibă mai multă seninătate decît noi, cei obsedați de viitor. Poate că John Lennon avea dreptate în cîntecul său „Beautiful Boy”: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans”. Ne tot planificăm viața și, între timp, ea se întîmplă, politicos, fără noi.

Cînd eram mică, timpul avea altă consistență. O vară părea nesfîrșită. O zi de școală era o epopee. Așteptarea Crăciunului era o eternitate. Și, cumva, în acea întindere lentă de ore și minute, exista o pace. Pe măsură ce am crescut, timpul s-a micșorat. A devenit o haină care nu-mi mai vine. Totul se comprimă, se grăbește, se consumă. Mă trezesc dimineața și, fără să-mi dau seama, e deja noapte. Fiecare zi se simte ca un maraton între liceu, mailuri, notificări și sentimentul vag că pierd ceva, deși nu știu exact ce. Poate timpul, poate atenția, poate propria prezență.

Mi se pare ironic că toată lumea vorbește despre timpul pierdut ca despre o tragedie, dar nimeni nu se întreabă cînd anume l-am pierdut. Din punctul meu de vedere, în momentul în care am început să trăim mai mult în anticipare decît în realitate. Posibil ca timpul pierdut să nu fie cu necesitate cel care a trecut, ci cel pe care nu l-am trăit conștient. Clipele în care eram fizic acolo, dar mental absentă. Serile petrecute cu prietenii, dar cu mintea deja la ziua următoare. Zîmbetele primite pe stradă, dar trecute în grabă. Pierderea adevărată nu e trecerea timpului, ci felul în care uităm să-l simțim. Așteptăm toată ziua ora de culcare, toată săptămîna ziua de vineri, toată iarna vara, toată viața momentul oportun. Mi-aş da credit pentru un citat de-a dreptul poetic, dacă nu ar fi atît de deprimant de adevărat.

Și totuși, uneori, se întîmplă mici miracole de prezență. O cafea bună, băută fără grabă, o plimbare fără un scop anume, un apus văzut fără să-l filmez. În momentele astea rare, timpul pare să se dilate din nou, ca și cum ar înțelege că am încetat să-l fugăresc. Că am acceptat, măcar pentru o clipă, să-l las să curgă fără să-l măsor. Atunci, și numai atunci, simt că am timp destul. În scurtele minute în care nu alerg, timpul se întoarce la mine. Nu ca dușman, ci ca aliat.

Trăiesc acum cu o convingere fermă că „în căutarea timpului pierdut” nu înseamnă, de fapt, să ne întoarcem în trecut, ci să reînvățăm să fim în prezent. Să ne antrenăm atenția ca pe un mușchi nefolosit, să privim lumea cu uimirea unui copil sau cu fragilitatea unui fluture, şi doar atunci vom constata că timpul nu trebuie găsit, ci doar trăit. Iar în ziua în care vom reuși să numărăm clipele, nu anii, vom descoperi că am avut tot timpul din lume, chiar și atunci cînd credeam că l-am pierdut. Să ne permitem, deci, măcar din cînd în cînd, să fim fluturi: superficiali, fragili, dar prezenți. Pentru că fluturii nu-și planifică viața, o trăiesc. Și tocmai de asta au timp destul.