No. 903 – „Buena Vista Social Club” (1999; r. Wim Wenders)

„Ne scapă mereu cîte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu”, spune Marin Sorescu în opera sa literară „Iona”, publicată în 1968. Același citat poate fi folosit la 28 de ani distanță, în pitorescul peisaj al Cubei, unde celebrul chitarist Ry Cooder, alături de echipa sa, pornesc în revitalizarea unei epoci muzicale de mult uitate. Acesta străbate străzile Havanei, care par scoase dintr-un film apocaliptic, în căutarea muzicienilor al căror talent a fost uitat, dar nu pierdut. Astfel, Cooder formează un nou (în același timp vechi) grup muzical – Buena Vista Social Club – nume ales în cinstea fostului club cubanez de muzică din anii ’40.

Ry Cooder își găsește drumul spre Havana în urma unei invitații de a participa la realizarea unui album muzical în care se vor pune în evidență colaborarea unor muzicieni africani din Mali cu diferiți muzicieni cubanezi. Însă, în urma unor probleme, muzicienii africani nu mai pot ajunge în Cuba, Ry Cooder fiind nevoit să producă un album muzical doar cu sunete cubaneze. Fiind în inferioritate numerică, se începe căutarea talentelor de mult uitate pe străzile Havanei. În acest mod, este adunată Buena Vista Social Club, formată în principal din: Ibrahim Ferrer (70 de ani, vocal), Rubén González (77 de ani, pian), Compay Segundo (90 de ani, chitară clasică și voce), Orlando „Cachaíto” López (63 de ani, bas), Pío Leyva, Manuel „Puntillita” Licea și mulți alții. Acești muzicieni reprezentau în anii ’40 și ’50 principala scenă muzicală din baruri și localuri de noapte, dar care au fost dați uitării de către public, care nu mai avea acces la aceștia în urma Revoluției cubaneze din 1959.

Astfel, grupul (în formula originală de pe album) a avut parte de două concerte în Amsterdam și unul la Carnegie Hall în New York. După toată această experiență, Ry Cooder s-a întors la munca lui normală, colaborînd pentru a treia oară cu regizorul german Wim Wenders. Wenders relatează că a fost destul de greu să lucreze cu Ry de data aceasta, căci mintea și sufletul său se aflau încă în Havana („He always sort of looked in the distance and smiled, and I knew he was back in Havana”, mărturisește regizorul). Treptat, descoperind cît mai multe lucruri despre muzica cubaneză și tot proiectul muzical, Wenders decide să realizeze un documentar despre povestea acestora. Documentarul folosește imagini captate în urma concertelor, din timpul sesiunilor de înregistrare a albumului și interviuri cu fiecare muzician.

Analiza tehnică

Documentarul este filmat integral cu o cameră digitală, într-o vreme în care aceste camere erau la „început de drum” din punct de vedere al modului de filmare a unei producții cinematografice. Din cauza tehnologiei digitale mult prea noi pe atunci, calitatea imaginii este una destul de nesatisfăcătoare pentru standardele anului 2026. Din păcate, aspectul acestui film nu a „îmbătrînit ca vinul vechi”, dar nu este de neglijat faptul că imaginea de proastă calitate păstrează o aură mistică în jurul evenimentelor și se află în ton cu apartamentele și clădirile care par de multe ori abandonate și gata să cadă în orice moment. Conform zicalei populare „Fă rai din ce ai!”, cubanezii chiar au reușit asta.

În timpul interviurilor, Wenders încearcă să-și ascundă (figurat vorbind „să ascundă”, căci nu face un documentar interzis) camera pentru a transforma interviul dintr-un monolog, într-un dialog între muzicieni și spectatori. Sunt surprinse naturalețea și siguranța cu care bătrîneii vorbesc despre viața lor și admirația pentru muzică. Excelentă povestea lui Compay Segundo în care relatează istoria acestuia cu fumatul trabucurilor, considerînd că fumează de la cinci ani, deci de 85 de ani.

Din punct de vedere al scenariului, Wim Wenders a avut noroc, căci povestea este deja excepțional scrisă, iar personajele sînt cît se poate de carismatice, poveștile acestora oscilînd de la umor la tradiție și greutăți. Totuși, sînt de menționat scenele dinaintea concertului final, în care o parte din trupă ajunge pentru prima dată în New York (unii din aceștia ieșind pentru prima dată din Cuba) și sînt surprinși cum se plimbă pe străzile orașului și vizitează zgîrie-norii. Filmul construiește indirect, pînă în acel punct, o aură supranaturală în jurul acestor muzicieni, dar care este sfîșiată în momentele din New York, deoarece reprezintă momentul în care conștientizăm greutățile și sărăcia prin care acești bătrînei au trecut, pentru a ajunge în acel punct de faimă și recunoștință pentru munca lor de o viață. În urma călătoriei în New York, se observă marele clivaj dintre cele două societăți, cea cubaneză și cea americană; mai mult de atît, se pot citi pe fețele lor ridate satisfacția și mulțumirea bătrîneilor față de tot ce li s-a întîmplat datorită acestui proiect.

De aceea aduc aminte faptul că niciodată nu este prea tîrziu să renaștem. Fie că renaștem prin muzică, literatură sau film. Proiectul Buena Vista Social Club reprezintă pentru acești muzicieni cubanezi colacul de salvare, mama care îi mai naște o dată, mama care le dă un sens.

Analiza simțurilor

Ideea proiectului „Buena Vista Social Club” reprezintă un omagiu adus erei muzicale cubaneze de dinainte de revoluție. Totodată, este testamentul trupei ai cărei membri nu credeau că vor mai ajunge să cînte vreodată în lumina reflectoarelor. Rubén González, care în anii tinereții a participat direct la definirea unui gen de muzică cubaneză, a ajuns în necunoscut. În momentul descoperirii de către Ry Cooder, acesta suferea de artrită și nici măcar nu deținea un pian din cauza unei infestații de termite în zona în care locuia. În ciuda acestor nedreptăți, chitaristul susține că Rubén este unul dintre cei mai talentați pianiști pe care i-a întîlnit în toată cariera sa de muzician.

Ibrahim Ferrer a fost descoperit de către Ry Cooder într-o perioadă în care lustruia pantofi pe stradă pentru a cîștiga cîțiva bani în plus. O perioadă în care ideea de a mai cînta era doar un vis frumos, singurul lucru rămas fiind încrederea în această ultimă speranță („I firmly believe in my Lazarus too”).

Filmul și întreaga poveste „Buena Vista Social Club” este un manual de instrucțiuni despre cum ar trebui să credem neîncetat în existența speranței, care, conform zicalei deja arhicunoscute și pe alocuri clișeice, nu moare niciodată, oricît de îngropată ar fi în uitare.