No. 955 – „Brazil” (1985; r. Terry Gilliam)

La sfîrșitul anilor ’60, Marea Britanie dăruia lumii întregi un nou grup, și nu unul muzical, de această dată. Mai exact, un grup de comedie (a comedy troupe, în termeni de specialitate), care avea să schimbe complet fața comediei globale: Monty Python. Alcătuit din șase comedianți, dintre care faimosul John Cleese, grupul a revoluționat modul în care este privită comedia britanică prin: inovație, absurd, scenete memorabile și animații pe măsura evenimentelor dezastruoase prezente pretutindeni. Pe lîngă serialul acestora, „Monty Python’s Flying Circus” (1969-1973), aceștia au lansat și cîteva filme, precum „Monty Python and the Holy Grail” sau controversatul „Monty Python’s Life of Brian”. După un imens succes național cît și internațional, ca orice lucru frumos, grupul nu a ținut foarte mult și s-a destrămat. Însă membrii acestuia și-au continuat cariera, printre aceștia fiind și Terry Gilliam (actor, regizor al primului film al trupei și realizatorul animațiilor), care a ajuns să devină un renumit regizor de film, ale cărui producții nu se uită prea curînd.

Lansat în 1985, „Brazil” este, pe de-o parte, cel mai ambițios, mai inteligent și mai bun film al lui Gilliam. Pe de altă parte, este cel mai 1984-esque, orwellian, kafkaesque film văzut de mine pînă acum și cred că singurul pe care îl voi vedea. În cele aproape două ore și jumătate aflăm povestea lui Sam Lowry (jucat de un Jonathan Pryce tînăr, lucru pe care nu credeam că am să-l văd vreodată), un funcționar public mediocru ca statut, care refuză să urce scara succesului în ciuda abilităților sale peste măsura colegilor și a șefului departamentului în care lucrează. Sam Lowry trăiește într-o lume în care orice element este prezentat la extrem. Clădirile sînt foarte înalte, de tipul celor din „Metropolis” (1927; r. Fritz Lang) și „Blade Runner” (1982; r. Ridley Scott), locuințele oamenilor reprezintă îmbinarea modernului de tip „2001: A Space Odyssey” (1969; r. Stanley Kubrick) cu vechiul anilor ’40-’50. 

Stilul lui Gilliam din „Brazil” (întîlnit și în „Fear and Loathing in Las Vegas”) este unul bazat pe cadre foarte încărcate atît cu multe obiecte și persoane, cît și în mod metaforic. În lumea super tehnologizată plină de aparaturi învechite, cabluri și tuburi de ventilație, personajele rareori sînt surprinse singure, căci prezentul sistem totalitar nu dorește exacerbarea individului, ci mai degrabă suprimarea individualității acestuia, fapt ce se poate observa în majoritatea cadrelor din film. Însă această lume fictivă nu este condusă de un oarecare guvern, este o lume în care corporațiile sînt noii dictatori. Singurele momente în care se poate observa o oarecare libertate sînt momentele din vis ale protagonistului Lowry, care se imaginează în postura unui înger salvator, a cărui imagine aduce mai degrabă cu a unui Icar care deocamdată nu a ajuns foarte aproape de soare, dar care nu mai are foarte mult pînă la pieire. În visele acestuia, Lowry încearcă să salveze o fată, pe care o va întîlni în realitatea acestuia de zi cu zi, din ghearele unui samurai gigant care o ține captivă în lanțuri. Fantezia funcționarului de a deveni erou, de a elibera fata și de a înfrînge samuraiul reprezintă dorința acestuia de a vedea Sistemul înfrînt. Odată cu înaintarea poveștii, devine tot mai evident motivul ezitării lui Lowry de a avansa în acest sistem putred, alergînd după stabilitate decît după statut înalt, căci alegerea de a rămîne mediocru este un rezultat al fricii personajului de a-și pierde ultimele urme ale sănătății mintale, mai ales că existența acestuia este una absurdă, iar el conștientizează acest fapt.

Un personaj cu o prezență recurentă în film este mama lui Sam, Ida Lowry (Katherine Helmond), o femeie la vreo 60 de ani, ahtiată după frumusețe și întoarcerea la tinerețea demult sfîrșită, recurgînd la practici de înfrumusețare grotești (scena operației estetice fiind foarte cunoscută), care încearcă să-l convingă pe fiul ei să urce scara socială, mai ales cu ajutorul pilelor de care aceasta poate beneficia. Într-o secvență de la o cină, Ida îi povestește lui Sam despre o cunoștință care a reușit să ajungă într-o funcție superioară. Aceasta îl îndeamnă cu următoarele cuvinte, rositite sub formă de dojană: „N-are mintea ta, dar e ambițios”, arătîndu-i faptul că un om mai puțin capabil decît Sam a reușit să ajungă mai sus decît acesta. Remarca făcută reprezintă o latură a conceptului „Noi muncim, noi nu gîndim”, deoarece în momentul în care ambiția unei persoane este lipsită de inteligența și de abilitatea acestuia de a ajunge în punctul propus din dorință și prin mijloace proprii, atunci aparatul aflat la putere va avea capacitatea de a transforma fiecare individ într-un simplu pion. Pioni care vor avea un rol comun, de a lucra cu și pentru același ansamblu aflat la putere. În momentul în care individul ajunge să fie împins de la spate de o forță mai mare venită din exterior, atunci persoana respectivă va alerga după un fals ideal. Ida Lowry încearcă implantarea în conștiința lui Sam a unei false nevoi de progres. Un progres care va duce doar la o eliminare a gîndirii critice a lui Sam și la mărirea turmei de muncitori ai instituțiilor. Ida nu-i dorește răul fiului ei, doar că mintea ei se află într-un smog atît de dens, încît aceasta nu mai poate vedea altceva decît lumea care îi este prezentată pe tavă.

O lume în care orice lucru pe care vrei să-l faci are nevoie de un formular, o lume în care un slogan ca „Nu suspecta un prieten. Raportează-l!” reprezintă o realitate cît se poate de normală, o lume în care existența unui om poate să fie complet eradicată prin intermediul cîtorva hîrtii.

Terry Gilliam devine prin intermediul acestei producții un adevărat tiran, căci în momentul în care vizionezi acest film, regizorul se joacă cu percepția și cu sentimentele tale cu o dexteritate de invidiat. Iar, ca dansul din acest infern să fie încheiat cu grație, este adăugat și conceptul eliberării prin iubire. Sam reușește să se întîlnească cu fata visurilor și pornește într-o cursă împotriva sistemului, încercînd să evadeze prin iubire. Mare i-a fost mirarea cînd a realizat că, odată cu nerespectarea regulilor stricte impuse de clasa puterii, vin grave acuzații, cît și titlul de terorist. Așadar, Sam este pînă la urmă taxat scump. Oricît de mult a încercat, soarta lui Sam a fost decisă încă de la începutul filmului, căci viața într-un sistem totalitar e ca viața unei piese de domino.

Imaginea care încheie filmul reprezintă moartea oricărei speranțe și alunecarea în nebunie. Dacă pe tot parcursul peliculei ai impresia că trăiești într-un coșmar claustrofobic, în care te simți sufocat de o forță invizibilă ce acționează asupra ta, atunci scena finală este fix opusul. Cadrul este unul foarte larg, dînd loc personajului, poate pentru prima oară în viața acestuia, să respire și să viseze la orice fantezie. Acum are loc suficient să-și exprime toate gîndurile, fără să mai trebuiască să fie suprimate de către cineva. În această încăpere, orizontul este cu adevărat lărgit. Toate aceste posibilități fiind oferite, oricum, mult prea tîrziu. Pînă la urmă, ce sistem opresiv ar vrea să dea libertatea cuiva să viseze la vreun alt sistem?

S-ar mai putea discuta multe aspecte despre acest film, dar atunci ar trebui să completez formularul 27B/6.