Am o teorie personală, pe care o verific zilnic: dacă cineva ar prelua controlul asupra vieții mele pentru o săptămînă și ar apăsa aceleași butoane în aceeași ordine, probabil nu mi-aș da seama. M-aș trezi la aceeași oră sau cu aceeași amînare strategică a alarmei, aș bea aceeași cafea, cea de toate zilele, aș derula aceleași aplicații cu o fidelitate demnă de cauze mai nobile și aș avea aceleași reacții ușor reciclate la aceleași tipuri de situații. La finalul zilei, aș declara, cu o ușoară oboseală satisfăcută, că „a fost o zi plină”. Plină de ce, rămîne neclar.

Cred că una dintre cele mai mari performanțe ale omului modern e capacitatea de a transforma orice formă de inerție într-o alegere personală. Mi se pare fascinant cît de ușor reușim să justificăm lucruri pe care nu le-am mai analizat de ani de zile. Avem explicații pregătite pentru tot: de ce lucrăm cum lucrăm, de ce vorbim cum vorbim, de ce ne plac şi nu ne plac anumite lucruri. Dacă sapi puțin, constați că multe dintre aceste explicații nu sînt răspunsuri, ci ambalaje. Formulări elegante pentru niște automatisme pe care nu le mai punem sub semnul întrebării.

Dar, desigur, nu ne place să ne gîndim la noi înșine ca la niște ființe previzibile. Preferăm varianta în care sîntem complecși, nuanțați, greu de descifrat. Și probabil că sîntem. Doar că această complexitate se manifestă, în mod curios, prin repetarea foarte consecventă a acelorași tipare. Am început să privesc cu mai multă atenție micile mele automatisme. Nu cu intenția de a le elimina, ci de a le înțelege. De ce reacționez într-un anumit fel într-o discuție? De ce evit anumite subiecte? De ce îmi e mai ușor să repet o opinie decît să o reconstruiesc? Nu am găsit răspunsuri spectaculoase, dar am descoperit ceva mai util: că majoritatea lucrurilor pe care le considerăm „firești” sînt, de fapt, învățate. Și, dacă sînt învățate, pot fi și dezvățate.

Există ceva profund liniștitor în a ști cine ești. Sau, mai exact, în a crede că știi. Îți oferă stabilitate. Îți oferă un fir narativ coerent. Problema apare atunci cînd acest „cine ești” devine o scuză pentru a nu mai verifica dacă mai e actual. Pentru că nimic nu e mai comod decît o identitate deja formulată. „Așa sînt eu” e cea mai eficientă formă de a închide o discuție.

Am început, deci, să suspectez că nu lipsa de gîndire e problema, ci faptul că ne oprim din gîndit exact în punctele în care ar deveni inconfortabil. Practic, problema omului nu e că nu gîndește, problema e că gîndește prea rar în mod conștient. În restul timpului, procesează. Reacționează. Confirmă. Repetă. Nu din lipsă de inteligență, dintr-o formă de economie internă. Gîndirea autentică e inconfortabilă. Îți cere să pui sub semnul întrebării lucruri care funcționează. Să strici un echilibru doar pentru a vedea dacă e real. Am realizat, la un moment dat, că multe dintre opiniile mele nu erau, de fapt, ale mele. Erau preluate, rafinate, reformulate, dar nu originale, și nu pentru că aș fi fost incapabilă să gîndesc, dar pentru că era mai comod să nu o fac de fiecare dată de la zero. Gîndirea, la fel ca orice alt efort, tinde să caute scurtături. Și uneori le găsește în locuri în care nu ar trebui. 

Și nu e greu de înțeles de ce. E obositor să reiei constant lucruri care funcționează, şi mult mai simplu să mergi înainte, să bifezi, să ajustezi din mers și să presupui că direcția e corectă pentru că… e direcția în care mergi deja. Există o inerție pe care o primim – din familie, din educație, din mediul în care creștem. Dar există și una pe care o întreținem. Din comoditate, din frică sau din dorința de a nu complica lucrurile. Și nu e nimic condamnabil în asta. Doar că, din cînd în cînd, merită să ne oprim și să verificăm dacă direcția în care mergem ne mai aparține.

Uneori mă întreb cît din viața mea e, de fapt, rezultatul unor decizii reale și cît e doar o rutină bine întreținută. Nu într-un sens dramatic, ci într-unul aproape administrativ. Cîte dintre lucrurile pe care le fac zilnic ar dispărea dacă m-aș opri o secundă și m-aș întreba sincer: mai vreau asta sau doar continui asta?

Răspunsul nu e niciodată spectaculos. Dar e, de multe ori, incomod. Și, în mod ironic, exact genul de răspuns pe care îl amîn pentru „mai tîrziu”. Pentru că, între timp, am lucruri de făcut. Rutine de respectat. O viață de trăit eficient, despre care voi reflecta, desigur, cîndva. Nu acum.