No. 980 – „Harold and Maude” (1971; r. Hal Ashby)

Ce reprezintă moartea? O întrebare cît se poate de banală, căci se poate găsi cîte un răspuns în aproape orice domeniu, mai ales datorită firii acesteia inevitabile și universale. Există moartea ca tranziție, moartea ca sfîrșit, moartea ca plăcere, dar moartea ca iubire? A muri pentru că iubești prea mult sau a muri pentru a fi iubit mai mult? Dar pentru a muri, mai întîi trebuie să trăiești, însă Harold (Bud Cort), un tînăr de 20 de ani avid după moarte, încă nu a reușit să cunoască acea latură a existenței umane și nimic nu indică că o va face prea curînd.

Comedia neagră „Harold and Maude” începe cît se poate de pertinent în a dezvălui personalitatea și povestea lui Harold. Hal Ashby pornește călătoria cu un cadru lung, fără montaj, care urmărește pantofii viitorului protagonist, care se mișcă cu o anume grație, își pune o placă la patefon, își scrie numele pe un bilet pe care și-l pune în piept, aprinde cîteva lumînări, calcă apăsat pe un taburet de lemn și, fără nicio ezitare, se spînzură. Atîrnînd de tavan, intră mama acestuia, doamna Chasen (Vivian Pickles), care se uită neimpresionată la singurul ei fiu, spunîndu-i: „Cred că ți se pare foarte amuzant, Harold” și începe să vorbească la telefon. Aceste prime șase minute din film reprezintă primii 20 de ani din viața lui Harold, un banal cadavru viu (excelentă alegerea lui Bud Cort pentru rolul lui Harold, datorită ochilor foarte albaștri și bulbucați, care ies în evidență pe fața palidă și albă ca o foaie A4 pentru imprimantă), care pare că ar trece prin viață doar din obligație, nu și din dorință. Harold se încadrează în tipologia tinerilor care nu au un scop în viață, existența acestuia rezumîndu-se la a practica așa-zise „scenete ale morții” în care mimează diferite decese (mai mult sau mai puțin violente) și de a participa la înmormîntări. Filmul are parte de o coloană sonoră semnată de cîntărețul britanic Cat Stevens, scena de început fiind acompaniată perfect de melodia „Don’t Be Shy”.

Harold mărturisește cum, în urma unui incident petrecut în laboratorul de chimie, școala acestuia a ars din temelii, acesta ajungînd acasă nevătămat, trecînd pînă în camera sa neobservat de către mama acestuia, care era gazda unei petreceri. Ulterior, doi polițiști își fac apariția, care o informează pe doamna Chasen că fiul ei pierise în incendiul de la școală. Harold, făcînd parte din depărtare la scena anunțării morții sale, a văzut reacția mamei, care a suferit un șoc la auzul spuselor polițiștilor. Astfel, poate pentru prima dată în viața acestuia, s-a simțit iubit cu adevărat. De aici pornind toate afinitățile acestuia asupra morții, căci moartea pentru protagonist reprezintă singurul mod în care poate cunoaște iubirea. Însă, după cum se vede din primele șase minute din film, mama lui Harold este de neclintit, singura reacție pe care o mai poate stîrni în urma scenetelor fiind exasperarea, care o va determina să-l trimită pe Harold la psiholog, moment în care totul devine lipsit de speranță, pînă la apariția lui Maude (Ruth Gordon).

Maude reprezintă, din toate punctele de vedere, opusul personajului Harold. Maude este o copilă de 80 de ani, spontană, pe alocuri naivă. Ocupația ei principală, totodată și singura, fiind trăitul cît mai intens. Harold o întîlnește de mai multe ori pe Maude la diferite înmormîntări, unul dintre cele mai reprezentative momente fiind scena din cadrul unei înmormîntări ploioase în care toți cei prezenți aveau cîte o umbrelă neagră, spre deosebire de Maude, care avea o umbrelă cît se poate de galbenă. Din momentul în care cei doi se împrietenesc, Harold începe cu adevărat să trăiască și, mai important, începe să-și trăiască copilăria. Maude reprezintă pata de culoare care lipsea cu desăvîrșire din jocul nesfîrșit de alb și negru din jurul vieții lui Harold. Filmul aduce indirect în discuție, prin relația celor două extreme, tema copilăriei și importanța acesteia în cadrul conștiinței. Scopul lui Maude în viața lui Harold este de a-i reda o copilărie, căci orice ființă are dreptul la un astfel de moment.

Acest spirit al copilăriei emanat de Maude este sinonim cu viața; o viață fără griji, în care cel mai mare inamic e doar plictiseala. În concepția lui Jean-Jacques Rousseau, „copilăria este somnul rațiunii”; Maude, la cele 80 de primăveri, aflîndu-se într-o eternă comă a rațiunii. Pînă la urmă, nu mai are absolut nimic de pierdut, ci doar de cîștigat. Hal Ashby nu a realizat un film foarte complex, cu personaje inexplicabile și întrebări fără răspuns. Scopul principal al filmului este de a face spectatorii să înțeleagă personajele, complexe, de altfel, folosind toate informațiile primite de la regizor pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra eroilor peliculei. De aceea, ne este prezentată cea mai importantă și, totodată, revelatoare informație despre Maude, redată ingenios printr-un simplu cadru fugitiv. Aflați pe malul unui lac, Harold observă partea medială a antebrațului stîng al lui Maude, o serie de numere aflate sub piele, un tatuaj. Spectatorul primește un răspuns indirect pentru enigma personajului Maude. A trecut Maude o dată prin iad, de ce să-și continue zilele rămînînd acolo?

Ulterior, relația strînsă dintre cei doi se transformă într-o idilă, considerînd că Harold s-a îndrăgostit orbește de spiritul Maude, față de personajul Maude. Tind să cred că Harold vede în Maude o modalitate sinceră, ci nu una parșivă, de a cunoaște viața, totuși nu este exclusă varianta în care Harold simte și o atracție fizică față de aceasta. Spiritul veșnic extatic al lui Maude este mai mereu acompaniat de melodia „If You Want to Sing Out, Sing Out”, care descrie perfect libertatea deplină a personajului. De menționat, totuși, că melodia este cîntată de trei ori, un număr cît de cît mai echilibrat față de „Scarbourough Fair” (Simon & Garfunkel) din „The Graduate”, care apare în cinci ipostaze diferite; considerînd „The Graduate” ca fiind o rudă îndepărtată pentru „Harold and Maude”.

Precum și capcana întinsă unchiului lui Harold, generalul Victor, care începe cu o premisă foarte bună, de a satiriza ipocrizia corpurilor de armată care încearcă să convingă populația (în cazul de față pe Harold) de importanța și necesitatea războiului din Vietnam. Însă totul se pierde în momentul în care sceneta jucată de Harold și Maude se transformă într-o cacealma de prost gust, simțind pe alocuri un iz de dezgust. Ashby nu a reușit să prevină aceste momente neprielnice filmului, însă reușește să te facă să le uiți, compensînd prin alte scene explozive chimic dintre eroii peliculei, în care se construiește o nouă viață pentru Harold. Cu toate că „Harold and Maude” nu a intrat în istoria cinematografiei ca fiind un film memorabil, cu imagini care șochează și care rămîn în memoria colectivă a publicului, acesta reușește cu brio să stîrnească emoții și trăiri de moment, care îți oferă satisfacții depline, precum adrenalina sau un drog de mare risc.

Ajunși în ultimele opt minute din film, lucrurile încep să se ambaleze treptat printr-un semicolaj, acompaniat de melodia „Trouble”, în care relația dintre cei doi protagoniști cunoaște noi orizonturi. Se poate spune că Harold cunoaște în mod definitiv moartea ca sfîrșit/pierdere. Concepția sfîrșitului îi este revelată în cel mai crud mod, dar este tratată ca o necesitate, căci îi dăruiește lui Harold un punct de plecare. Adevăratul parcurs de formare a lui Harold pornind din momentul în care acesta cunoaște noua latură a morții. Reușind să realizeze tranziția de percepții, tot ce îi mai rămîne personajului este să trateze toate momentele petrecute cu Maude pe post de ghid de trăire profundă. Așadar, o întrebare mai potrivită în contextul filmului, totodată putînd fi transpusă și în viața noastră obișnuită, nu este „Ce reprezintă moartea?”, ci „Ce reprezintă viața?”.