Sîntem „prea tineri pentru nostalgii”. Mă gîndesc des la ideea asta, mai ales în perioada asta a anului, căci iunie vine mereu la pachet cu sfîrșituri și începuturi.

Am observat că oamenii dezvoltă foarte devreme o relație ciudată cu propriul trecut. Mult înainte să aibă efectiv suficient trecut încît să justifice asta. Fac poze obsesiv, păstrează bilete de cinema, conversații, notițe, brățări de festival și bonuri complet inutile, ca și cum ar încerca să producă dovezi pentru faptul că au existat într-o anumită formă la un anumit moment dat.

Mult timp am crezut că nostalgia apare din pierdere. Acum cred că apare, mai degrabă, din conștientizarea fragilității. Din faptul că începem să intuim că lucrurile se termină chiar în timp ce le trăim, şi că, odată terminate, nu mai pot fi recreate în forma lor originală, indiferent cît de bine le-am înțelege retrospectiv.

De aceea, adolescența mea vine la pachet cu obsesia documentării. Nu pentru că aş fi neapărat mai superficială sau mai dramatică, ci pentru că trăiesc cu senzația constantă că ceva important se întîmplă. Chiar și atunci cînd nu se întîmplă nimic spectaculos, există o intensitate aproape biologică a vîrstei respective. Totul pare mai mare decît este, însă, în mod paradoxal, exact exagerarea asta face perioada atît de valoroasă.

Cunosc persoane foarte tinere care privesc lumea cu un soi de oboseală prematură și, din fericire, persoane trecute bine prin viață care încă se entuziasmează sincer de lucruri mici, ca și cum ar descoperi lumea pentru prima dată. Nu mă refer la infantilitate sau la refuzul de a crește, ci la capacitatea de a rămîne deschis în fața lumii. De a te mai mira. De a te bucura fără să ironizezi imediat bucuria respectivă. De a privi în jur fără nevoia compulsivă de a transforma totul într-o analiză. Mi se pare că oamenii care păstrează ceva copilăresc în felul lor de a fi nu fug de maturitate, ci refuză doar să devină complet impermeabili la frumusețe. Şi tînjesc la capacitatea sinceră de a-mi păstra sufletul de copil indiferent cîte primăveri ar trece.

Devin însă nostalgică în momentul în care încep să înțeleg că nu voi mai simți niciodată lucrurile pentru prima dată în același fel. Prima libertate reală. Prima impresie că lumea mi se deschide administrativ în față. Am program, am responsabilități, am examene, stres, stări de surmenaj și foarte puțină idee despre ce ar trebui să fac, de fapt, cu ele. Totuşi, tinerețea e, în mare parte, o succesiune de oameni care improvizează foarte încrezător.

Ce mi se pare interesant e că nostalgia nu selectează evenimentele importante în mod obiectiv. Memoria funcționează complet irațional. Nu-mi amintesc neapărat vreo zi în care am luat o decizie majoră, dar îmi amintesc perfect lumina dintr-o sală de clasă într-o după-amiază de noiembrie. Parcă mintea mea ar arhiva lucrurile după criterii care nu-mi sînt comunicate niciodată. Asta mă interesează cel mai mult la ideea de tinerețe, faptul că, în timp ce o trăim, nu știm niciodată exact ce parte din ea va rămîne. Există ceva aproape nedrept în asta. Petrecem ani întregi încercînd să devenim adulți și, imediat ce reușim parțial, începem să privim înapoi cu o tandrețe suspectă către versiunile noastre mai haotice. Către oamenii care nu știau nimic, dar simțeau totul foarte intens.

Mă gîndesc, deci, că tinerețea nu e o categorie de vîrstă, ci o anumită relație cu posibilitatea. Felul în care privești lumea înainte să începi să calculezi permanent consecințe. Capacitatea de a crede că viața ta poate încă să meargă în zece direcții diferite simultan. La un moment dat, posibilitățile încep să se închidă nu dramatic, ci birocratic. Alegi un oraș și renunți la altul. Alegi niște oameni și pierzi alții. Alegi o versiune a ta în detrimentul tuturor celorlalte versiuni pe care nu le vei mai cunoaște niciodată. 

„Timpul nu trece, însă noi trecem prin timp”, spunea Blaga acum mai bine de 100 de ani. Aș adăuga, totuşi, că problema nu e că trecem prin el, ci faptul c-o facem exact în clipa în care începe să însemne ceva pentru noi.