Întîi iunie 1983, Sire Records lansează pe piață noul album al trupei americane de rock Talking Heads, numit „Speaking in Tongues”. Un album ce nu se lasă înțeles foarte rapid, din cauza stilului său de rock avangardist combinat cu funk, new wave și R&B. „Speaking in Tongues” este produsul a ani de experimente din partea trupei într-ale new wave-ului și art rockului. Iar, pentru a înțelege conceptul din spatele acestui album, este necesară o scurtă trecere în istoria și discografia trupei. După ce s-au întîlnit în cadrul facultății de design din Rhode Island, David Byrne, Tina Weymouth și Chris Frantz se mută în New Yorkul anului 1975, unde formează trupa Talking Heads. Ulterior, îl recrutează pe Jerry Harrison și cei patru pornesc pe scena newyorkeză de punk, care se afla în plină amploare artistică.

Odată cu apariția următorului lor album, „More Songs About Buildings and Food”, din 1978 se poate spune că trupa începe să își însușească și definească un anumit sunet, iar acest lucru i se datorează unuia dintre cei mai influenți producători muzicali, Brian Eno. La momentul respectiv, Eno lucrase deja cu artiști de renume precum David Bowie, Roxy Music și Robert Fripp (King Crimson). Spiritul ciudat al lui Eno și sensibilitatea artistică a trupei au dat naștere unei moșteniri, acestă formulă fiind folosită și pentru următoarele două albume. „More Songs About Buildings and Food” a dus simpla mișcare a capului la nivelul următor, acum sînt șanse să existe o mișcare de umeri sau chiar de membre. Melodiile de pe acest album abordează sunete mult mai dansante și mai energice. Dacă în „Found a Job” ești lovit de ritmul alert (și de versul „Damn that television, what a bad picture!”), care devine pentru ascultător tot mai lent, pînă cînd ajunge să fie perceput ca un ritm normal, chiar dacă melodia are același ritm pe tot parcursul acesteia; atunci în deja cunoscuta „Found the River” este o reacție inversă. Ritmul este unul lent, dar pe măsură ce se scurg minutele din melodie, ascultătorul ajunge să perceapă un ritm mult mai alert.

Ștacheta este mult ridicată în momentul în care Talking Heads lansează albumul „Fear of Music”, ce va avea să devină unul dintre cele mai influente albume din punct de vedere muzical. „Fear of Music” s-a născut din combinații experimentale, precum punerea la comun a unui nou gen muzical apărut pe la finalul anilor ’70, postpunk și funk psihedelic, cele două fiind învăluite de amprenta enigmatică Talking Heads. Albumul conține o varietate de sunete, dintre care și experimentarea cu muzica afrobeat („I Zimbra” este cea mai reprezentativă melodie în care se observă influența afrobeat, în mare parte venită de la Fela Kuti și trupa Parliament-Funkadelic). „Life During Wartime”, o melodie cu o poveste satirică postapocaliptică, despre luptători de gherilă și paranoia într-un viitor distopic, a devenit un fan favourite, mai ales în concertele acestora. Însă, una din bijuteriile albumului este melodia „Heaven”, ce este o gură de aer (mai ceva ca melodia „Air”) pentru ascultător.

Acest scurt hiatus s-a arătat foarte benefic, căci trupa a abordat o altă metodă de a realiza albume. Dacă pînă acum Byrne venea cu versurile și ideile, trupa trebuind să se plieze pe acestea, acum fiecare membru se afla pe picior de egalitate. După spusele lui Byrne: „să ne sacrificăm egourile pentru cooperare reciprocă”. Așadar, trupa a revenit în studio cu o nouă viziune și cu un Brian Eno, care inițial era reticent să lucreze din nou cu aceștia. Noile viziuni și idei au dus la realizarea celui mai bun și complex album al trupei, în latină spus, magnum opus. Totodată, consider că este și cel mai greu de înțeles album al trupei. Dacă „Fear of Music” părea destul de inaccesibil unui public larg, „Remain in Light” se află la un alt nivel. Toate experimentele făcute, mai ales cele cu muzica afrobeat, se regăsesc și în acest album, doar că sînt adăugate sunete electronice futuriste și explorarea de poliritmuri vest-africane, pe lîngă disco și funk. Inclusiv versurile melodiilor au fost puternic influențate de muzica și cultura africană, unele versuri fiind transpuse în realitatea trupei și a societății în care aceștia trăiesc. „The Great Curve” începe cu următoarele versuri: „Sometimes the world has a load of questions/ Seems like the world knows nothing at all/ The world is near but it’s out of reach/ Some people touch it but they can’t hold on” („Uneori, lumea are o grămadă de întrebări/ Se pare că lumea nu știe absolut nimic/ Lumea e aproape, dar e inaccesibilă/ Unii oameni o ating, dar nu se pot ține”).

În ciuda inaccesibilității sale, criticii îl consideră o capodoperă. De la Pitchfork, Mojo, Chicago Music și Rolling Stone, pînă la ghidul lui Robert Christgau, aceștia au dat albumului note maxime. Ken Tucker de la revista Rolling Stone spune că: „«Remain in Light» produce muzică înfricoșătoare și amuzantă pe care poți dansa și gîndi, gîndi și dansa, dansa și gîndi, ad infinitum”, iar John Rockwell de la The New York Times numește Talking Heads ca fiind „cea mai îndrăzneață trupă rock din America”.

Într-un final, ajungem în 1983, la albumul de la care am pornit. Odată cu „Speaking in Tongues”, Talking Heads devine accesibil publicului, în ciuda multitudinii de genuri muzicale folosite și de această dată. După trei albume experimentale cu Brian Eno, trupa lansează un album mai comercial și fără Brian Eno. „Speaking in Tongues” are menirea de a deschide publicului o nouă față a trupei, dar fără să schimbe amprenta acesteia. În cadrul albumului se găsește melodia „Burning Down the House”, care ajunge pe locul 9 în Top Billboard. Aceasta va fi preluată în 1999 de către Tom Jones, într-o nouă ediție alături de trupa The Cardigans. Albumul conține multe alte melodii funky cu o atmosferă elastică, pe alocuri chiar copilăroasă, poate nu chiar atît de profunde ca cele de pe albumele precedente, dar la fel de impresionante.

Poate cea mai bună melodie este cea care încheie albumul, „This Must Be the Place (Naive Melody)”. O profundă melodie de dragoste în care îndrăgostitul în cauză realizează că și-a găsit, într-un final, locul. Melodia nu își ascunde versurile romantice, dar nici nu se găsește în lista melodiilor care folosesc direct și excesiv cuvîntul „dragoste”/„love”. Învăluit în aceste noi senzații, îndrăgostitului nu îi vine să creadă de norocul care i s-a abătut în cale, de aici și versul: „I can’t tell one from another/ Did I find you, or you find me?” („Nu pot deosebi una de alta/ Te-am găsit eu sau m-ai găsit tu?”). Din spusele lui David Byrne, ideea din spatele acestei melodii a pornit din dorința de a scrie o adevărată melodie de dragoste, fără să fie clișeică și la fel ca alte sute de piese.

Talking Heads a fost genul de trupă enigmatică care primea deseori întrebări și care nu dădea mereu răspunsuri. Pe coperta interioară a albumului lor live „Stop Making Sense”, se găsesc multe întrebări care nu au un răspuns anume („De ce un film?”, „De ce «stop making sense»?”, „De ce un turneu?”, „Ce va mai face trupa?”, „De ce un costum gigantic?”, „Sînt concertele live mai bune sau mai proaste decît albumele de studio?”), pentru că Talking Heads nu te lămurește. Din contră, își provoacă un „orb al găinii”, stări de nesiguranță sau pur și simplu confuzie și psihoză. În cazul lor, la o primă audiție ori îi înțelegi și îți stîrnesc curiozitatea, ori nu, iar odată cu înțelegerea, răsare aprecierea și iubirea pentru muzica lor. Pentru că iubirea necesită timp sau, printr-o bizară întorsătură de situație, te trezești că îți plac de la prima ascultare: „And you may ask yourself: «Well, how did I get here?»”.