Cît de ciudate sunt visele? Cred că fiecare dintre noi experimentează, măcar ocazional, acele nopți cu vise absurde care se desfășoară într-un mod care ne face să credem că delirăm. Vise în care apar oameni din colțuri diferite ale vieții noastre, străini sau familiarizați unii cu alții, și fac lucruri care în realitate nu ar avea nicio noimă. Și deși rîdem dimineața și le povestim prietenilor: „vai, ce prostie am visat!”, ele ne rămîn agățate în minte ca niște puzzle-uri neterminate. Ce semnifică visele astea cu febră 40?

Cu o noapte înainte să scriu textul precedent (n. ed.: „Frica de a fi găsit”, publicat în dosarul tematic „de-a v-ați ascunselea” din 1 septembrie 2025), cel în care reflectam asupra copilăriei și a fricii de a crește, am visat că eram la liceu, stînd la ora de matematică, ironic fiind faptul că sînt la profil uman, iar lângă mine era cățelul meu, în brațele Emmei Watson. Mîncam bomboane colorate, acelea înșirate pe o brățară ca un ceas, bomboane care în ziua de astăzi nu mai există, sau pe care cel puțin eu nu le-am mai văzut prin magazine, dar care în vis aveau un fel de magie, un sens aproape ritualic. Dimineața, m-am trezit cu senzația că totul fusese un nonsens, un mozaic absurd de imagini și senzații. Și totuși, pe măsură ce am pus cuvintele pe hîrtie, am realizat ceva uimitor: visul acela părea să fi pregătit deja terenul pentru textul meu, să fi sugerat temele și tonul înainte ca mintea mea conștientă să înceapă să scrie. Ca și cum visul ar fi fost o ușă deschisă către ceea ce urma să devină realitate literară.

Aici intervine inconștientul, acel teritoriu misterios despre care Freud spunea că nimic nu e întîmplător. Fiecare detaliu, oricît de absurd, este o formă codificată a dorințelor, temerilor și amintirilor mele. Privind altfel visul cu cățelul, matematica, bomboanele şi Emma Watson, realizez că nu era doar un tablou întîmplător, ci un colaj straniu al copilăriei mele, o încercare de a salva fragmente din ea înainte ca ele să se dizolve complet. Poate că scrisul meu nu a fost decît un ecou al acelui vis, o reverberație a unui gînd pe care mintea mea îl păstra în ascuns.

Este fascinant să realizezi că, oricît de mult am încerca să fim stăpîni pe gîndurile și deciziile noastre, există o parte din noi care ne-o ia mereu înainte, care știe și simte înainte ca rațiunea să intervină. E ca și cum în noi ar locui un regizor nevăzut, care aranjează decorul și distribuția, iar noi intrăm pe scenă fără să știm exact ce rol avem. Uneori această idee poate fi înfricoșătoare, pentru că ne arată că nu controlăm totul, că în interiorul nostru există cineva mai vechi, mai încăpățînat, care trage sforile. Dar, în același timp, e și profund fascinant. Pentru că ne obligă să acceptăm că nu ne cunoaștem pe deplin, că avem un subsol plin de cutii prăfuite, iar, din cînd în cînd, una dintre ele se deschide singură, revărsîndu-se peste noi sub forma unui vis, a unui lapsus sau a unui presentiment.

Inconștientul este bizar și contradictoriu: e și o povară, și o resursă. Este locul unde îngropăm ceea ce nu putem privi direct, dar și locul de unde se nasc cele mai fragile și sincere dorințe. Poate că de aceea scrisul, arta, iubirea nu vin doar din rațiune, ci din umbre. Din acele cutii care se deschid fără să ceară voie. Din visele ridicole și aparent absurde care, fără să știm, ne oferă oglinzi și perspective asupra noastră.

Poate că o cunoaștere deplină de sine este, de fapt, imposibilă. Tot ce putem face este să ascultăm ce vine din adînc, să ne lăsăm ocazional ghidați de absurdul viselor, de cuvintele scăpate fără intenție, de coincidențele mici și neașteptate care par să nu aibă sens. Și să acceptăm că tocmai ceea ce scapă controlului nostru este ceea ce ne face autentici și vii.

În fond, inconștientul nu cere explicații. Cere doar să fie recunoscut, să fie privit cu atenție și răbdare. Poate că adevărata libertate nu stă în a controla totul, ci în a învăța să conviețuim cu umbrele noastre — cu cățelul din banca de liceu, cu bomboanele care nu mai există și cu partea din noi care scrie povești înainte ca noi să ne apucăm de tastat. Și poate că tocmai aici, în această conviețuire cu neștiutul, se află esența autentică a vieții: să fim martori și participanți simultan la propria noastră poveste, în toată strania ei frumusețe și absurditate.