Zilele trecute, turnam apă fierbinte peste un plic de ceai și m-a lovit ideea absurd de serioasă că ăsta e singurul ritual stabil pe care îl mai am. Două minute de infuzat, o linguriță de miere, o felie de lămîie. Atît. Mă gîndeam că, dacă m-ar filma cineva, ar părea o scenă banală, nu începutul unui act sacru. Și totuși, pentru mine, exact asta era: încercarea mea aproape disperată de a pune puțină ordine într-o lume care, în rest, se dezintegrează în stres și obligații. Mi-am zis – în glumă amară – că, dacă ăsta e ritualul meu cel mai constant, atunci serioase sînt două posibilități: ori trăiesc profund modern, ori profund dezorientat.

Dacă mă gîndesc mai bine, copilăria pe timp de iarnă era plină de ritualuri, chiar dacă nu le numeam așa. De la decojirea clementinelor pînă la împodobirea bradului (eveniment care are loc anual doar în data de 24, fiindcă mama mea se încăpățînează să respectăm tradiția copilăriei ei, în ciuda insistențelor mele), totul părea încărcat de un sens care nu necesita explicație. În zilele noastre, însă, sensul trebuie justificat, iar sacralitatea trebuie să vină la pachet cu explicații. Dar, sincer, oricît ne-am plînge că lumea modernă a desacralizat totul, cred că noi am fost cei care am detronat ritualurile, cu aerul nostru sofisticat și ocupat. Lumea s-a profanat încet, în același ritm în care ni s-au micșorat pauzele și răbdările.

Trebuie, totuși, să recunosc că există ceva reconfortant în ritualurile românești autentice, cele pe care le știm cu toții, chiar dacă le privim cu o sprînceană ridicată. Nicio discuție despre sacru nu este completă fără un gînd pios către marile ritualuri naționale ale lunii decembrie – tăierea porcului, spre exemplu. Act solemn, comunitar, ancestral, cu fum, zăpadă, țipete (ale porcului, dar și ale celor care se împiedică prin curte), palincă „pentru curaj” și rude care își redescoperă dintr-odată instinctele de vraci daci. Nu știu dacă ritualul ăsta ne apropie de zeități, dar sigur ne apropie de ideea că fiecare comunitate are o formă de catharsis. În timp ce discutam despre dosarul lunii, le-am spus în glumă colegilor mei că un eseu despre tăierea porcului m-ar vindeca sufletește, dar – între noi fie vorba – nu sînt sigură că glumeam în totalitate.

Pentru că ritualurile, oricît de ridicole, dramatice sau sîngeroase ar fi, au un rol simplu. Ne fac să simțim că aparținem. Într-o lume în care totul e individualizat, algoritmizat, personalizat pînă la sufocare, ritualurile sînt rarele momente în care nu sîntem doar noi cu anxietățile noastre, ci noi cu ceilalți, împărțind o poveste comună. Și că, indiferent cît de moderni ne credem, tot avem nevoie de povești care să repete, obsesiv, aceeași idee, că lumea are o formă, chiar și temporară. De fapt, cred că ritualul este modul prin care omul încearcă să pună un pic de sens peste haos. Ritualul spune: „asta e important”. Și, dincolo de importanță, „asta merită repetat”. E singura noastră formă de magie la care încă avem acces.

Și, sincer, ritualurile nu mor niciodată, doar se mută. Nu mai aprindem lumînări la icoane, dar aprindem lumînări parfumate „pentru atmosferă”. Nu mai știm colinde cap-coadă, dar avem playlisturi tematice de sărbători. Nu mai credem în miracole, dar memorăm superstiții. Profan? Poate. Dar și în profan se ascunde o formă de sacru, atunci cînd repetăm un gest nu pentru utilitate, ci pentru sens.

De aceea ne şi agățăm de povești, fie că le scriem, fie că le povestim altora, fie că ni le spunem nouă înșine, în minte. Povestea e ritualul cel mai durabil, singurul care supraviețuiește oricărei epoci, oricărei dezvrăjiri, oricărei modernități. Fără ea, am uita cine sîntem. Cu ea, totul capătă, măcar pentru o clipă, o arhitectură suportabilă.

Așa că, în decembrie, aleg să cred că sacralul ne găsește și în gesturile mici. În ceaiul meu, în lumînarea aprinsă târziu, în telefonul dat unor prieteni, în pagina citită înainte de somn. În lucruri care nu promit nimic, dar care, repetate, devin poduri peste haos. Și dacă, într-o zi, voi ajunge să scriu cu solemnitate despre tăierea porcului ca experiență spirituală, să nu spuneți că nu v-am avertizat. Pînă la urmă, orice ritual devine sacru dacă îl privești cu destulă atenție sau autoironie.