Filmologia, în termeni de specialitate, este disciplina care se ocupă cu studiul producțiilor de film din punct de vedere tehnic, dar și ca disciplină sociologică avînd ca obiect influența filmului asupra individului și a societății. Însă cum s-ar numi disciplina filmologiei în termeni uzuali? Noi îi spunem „schimb de opinii” sau, și mai simplu de atît, „dialog”.

Așadar, vă invităm la un schimb de opinii despre un nou film românesc, „Cazul Samca” (2026, r. Horia Cucută și George ve Gänæaard), în care sînt expuse două perspective, din domeniul literaturii (autoare – Sarah Corniș) și al cinematografiei (autor – Alessio Dragoș).

Perspectivă de critică cinematografică (Alessio Dragoș)

În urma vizionării unui film, există momente în care ne punem diferite întrebări legate de acesta, unele (și poate cele mai grele) fiind: „De ce nu mi-a plăcut ce tocmai am văzut?” sau „De ce mi-a plăcut așa ceva?”. De cele mai multe ori găsim, în mare măsură, un răspuns rapid și concis, dar ce ne facem atunci cînd rămînem cu întrebările în aer? Cea mai eficientă modalitate de a scăpa din acest blocaj este de a  revedea filmul, pentru a regîndi problema cu alți ochi, sau cel puțin cu niște ochi mai deschiși. Însă este mai comod fizic (nu și psihic) să te încăpățînezi și să cauți printre amintiri, reluînd cazul de la zero cu mărturiile și dosarele pe care le deții deja. Astfel am procedat și eu, la șase zile de la vizionarea filmului „Cazul Samca”, avînd mereu în minte întrebarea: „Ce nu a funcționat între mine și acesta?”. Așadar, am reluat dosarul zilei de sîmbătă, 21 februarie 2026.

Întîmplător, în urma unei mici escapade la Muzeul Brukenthal din Sibiu, am participat la proiecția unei noi producții românești, despre care nu știam mai nimic. Mare mi-a fost mirarea cînd, abia ajuns în sală din cauza unei cozi lungi la casa de bilete, am dat peste nimeni alta decît Meryl Streep! Desigur, era trailerul filmului „The Devil Wears Prada 2”. Sala fiind „arhigoală” (cu excepția grupului meu și a altor trei spectatori), am găsit rapid locurile. Luminile se sting și apare pe marele ecran un reporter de la televiziunea „Super TV Mediaș” care ne informează despre un criminal în serie din localitatea Blaj, care pînă acum a făcut patru victime (trei morți și unul grav rănit). O primă reacție normală trebuia să fie una de empatie pentru victime, dar mintea mea era mai mult ocupată de faptul că trăiesc în Mediaș și că nu recunosc nici postul de televiziune, dar nici reporterul.

Am fost plăcut surprins să văd un film „semidocumentar fake” românesc. Adică un film construit din mai multe perspective din cadrul ritualului realizării unui documentar. Însă, pentru a înțelege mai bine ce este acest film, ar trebui scris un sinopsis. Maria Costea (Dana Marineci) și Alex Dănilă (Răzvan Ilie) sînt doi documentariști care pornesc în reinvestigarea unui caz de acum 15 ani, a unor crime dintr-un liceu din localitatea Blaj, care au rămas neelucidate. Cazul este construit prin mai multe mărturii, precum cele ale polițiștilor care au desfășurat ancheta (Constantin Munteanu, jucat de Alin Florea, și Vlad Tănase, jucat de Silviu Debu), sau ale unor foști elevi ai liceului. Însă este prezentată și o perspectivă a documentariștilor care, în ciuda insistențelor producătorilor, vor să realizeze o investigație cît mai puțin bazată pe supranatural, diferit față de cum a fost tratat subiectul de către presă în prezentul crimelor.

Ca orice film care îți prezintă cazul unor crime odioase, și acesta este plin de întrebări fără răspuns și piste fără sfîrșit. Timp de 90 de minute ești prins în această poveste falsă, prezentată într-un mod foarte convingător. Desigur, această convingere este în mare măsură datorată cîtorva actori care joacă cu o naturalețe aparte. Am fost plăcut surprins de abilitatea lui Alin Florea de a prezenta spectatorilor o atitudine calmă și foarte naturală. De ceilalți actori nu pot spune că am fost foarte impresionat, dar menționez că am fost bulversat de jocul actoricesc al unei actrițe, care strică pe alocuri scenele în care apare.

Se aprind luminile, a căror raze reflectă tapițeria roșie a scaunelor goale din fața mea. În ciuda lucrurilor spuse mai sus, am ieșit încet din sală cu acel clasic gust amar pe limbă, care exprimă un singur gînd: „Nu mi-a plăcut”. După terminarea filmului simțeam mai mult că am urmărit un clasic videoclip de prezentare a unor crime de pe YouTube, decît sentimentul că am ieșit de la o producție cinematografică. Așa cum poți vedea un film acasă, pe laptop, la fel poți vedea un videoclip de pe YouTube, la cinematograf. Desigur, fiind mai tragică varianta a doua. Am început să ascult opiniile grupului meu de prieteni și am constatat că avem păreri diferite în urma filmului. Ei fiind destul de entuziasmați și plăcut surprinși, eu mai reticent legat de genialitatea filmului. Da, filmul este unul inedit  pentru cinematografia noastră „tînără” și cu multe drumuri încă neexplorate, dar care este limita dintre evaluarea unui film doar pentru noutatea pe care o aduce și evaluarea (n. ed. tehnică a) filmului propriu-zis?

Multă apreciere regizorilor care au adus un astfel de gen pe meleagurile românești, dar multe lucruri consider că ar trebui revizuite. Este un film amatoricește realizat, care este mult prea preocupat de latura socioumană a evenimentelor și prea puțin concentrat pe realizarea unor cadre de standard cinematografic. Un exemplu concret este folosirea unui opening title sequence de prost gust, de tipul videoclipurilor creepypasta de pe YouTube. Scenariul, pe cît e de complex și de bine realizat – pentru a trage mai multe semnale de alarmă în legătură cu bullyingul, exploatarea anumitor cazuri de către presă și pregătirea precară a forțelor de ordine – în timp ce ești atras de către crime și necunoscut, cu atît mai mult ești adus la realitate de proasta gestionare a unor elemente tehnice de imagine. Montajul și cadrele par, de asemenea, uneori nelucrate sau pus prea puțin accent pe acestea. Finalul este dezamăgitor realizat, nu din cauza modului în care aș fi vrut eu să se încheie, ci din cauza execuției. S-a încercat folosirea unei turnuri de situație (plot twist) care avea ca scop elucidarea crimelor (drum pe care eu nu aș fi mers, lăsînd filmul nerezolvat și mult mai deschis interpretărilor). Turnura de situație a fost prezentată în ultimul moment din film, iar singurul lucru pe care l-am gîndit a fost: „Aha, atît?”, fiind pregătit să îmi aleg singur făptașul. Încă se poate interpreta cine a fost vinovatul, dar apropoul de la final strică plăcerea de a descoperi pe cont propriu sau de a pleca acasă la fel de debusolat ca pe parcursul filmului. De asemenea, reinterpretarea la nesfîrșit a finalului nu îl face un film mai bun sau mai valoros.

Puse în balanță argumentele pro și contra, se poate spune că filmul merită văzut, dar acest fapt nu-l face un film bun. Întorcîndu-mă la întrebarea: „De ce nu am rezonat cu acest film?”, se poate spune că revizuirea cazului mi-a adus o nouă perspectivă, iar răspunsul nu mai este atît de ambiguu. Constat că, personal, „Cazul Samca” este un film mediocru de la care am încercat să extrag cît mai multe elemente pozitive din dorința de a-l face un film mai bun decît este și decît ar merita. Însă, oricît de bine sau prost realizat este un film, simțurile mereu vor dicta percepția personală asupra acestuia.

Perspectivă cu iz literar (Sarah Corniș)

Romanele polițiste au darul de a te face să pui sub semnul întrebării tot ce credeai că știi. Pe măsură ce întorci paginile, fiecare detaliu aparent banal poate ascunde o piesă din puzzle, iar adevărul se construiește treptat din mărturii, indicii și perspective diferite.

„Crima Samca din Blaj” – aceasta a fost prima mea căutare pe Google, pe holul cinematografului, după ce am ieșit de la premiera filmului „Cazul Samca”. Era nevoie să verific. Dacă un film mă face să mă îndoiesc de propriile mele cunoștințe – cum aș fi putut să nu fi auzit niciodată de un ucigaș în orașul în care am copilărit, pînă la urmă? – atunci este, cu adevărat, un film bun.

O poveste despre un criminal în serie, despre problemele sistemului judiciar, despre bullying și despre propaganda presei sună cît se poate de clasic, dar „Cazul Samca” reușește cumva să răstoarne toate aceste clișee în favoarea sa, creînd ceva nou pentru cinematografia românească. De altfel, aceasta este și una dintre strategiile clasice ale literaturii polițiste: autorul pornește de la elemente familiare (un criminal, o anchetă, o serie de mărturii) doar pentru a le răsturna treptat și a construi o perspectivă neașteptată asupra întregii povești.

Oamenii care au avut mai mult sau mai puțin legătură cu cazul (reprezentanți ai poliției, profesori, martori, elevi) povestesc fragmente din experiențele lor. Cînd își amintesc cîte un detaliu, apar secvențe de flashback realizate exclusiv din fotografii, fără niciun cadru filmat. Această metodă neobișnuită adaugă o notă de profunzime și autenticitate poveștii. Într-un roman polițist, cititorul este adesea obligat să reconstruiască singur scena crimei din indicii minime. Exact această senzație o creează și filmul, lăsînd imaginația spectatorului să umple spațiile dintre fotografii și mărturii.

Este, din punctul meu de vedere, un film foarte bun, dar care, ca multe altele, nu se bucură de atenția pe care o merită. În afara grupului meu de prieteni, în sala de cinematograf mai erau prezenți patru oameni la premiera „primului true crime thriller românesc”. Aceasta este, din păcate, starea în care se află cinematograful românesc, în care nu apar vedete și influenceri din mediul online, în prezent.

Mi se dovedește, din nou, că problema nu o reprezintă cu necesitate filmele, ci noi, spectatorii absenți, care ne plîngem ritualic că „nu se face cultură”. Și totuși, cînd se face, ne e mai comod să închidem ochii. Adevărul e că vrem să avem o industrie cinematografică bună, dar nu vrem să ne deranjăm pentru ea și lăsăm, astfel, proiecte valoroase să moară. De data aceasta însă, enigma nu mai este cine este criminalul, ci de ce spectatorii lipsesc din sala de cinema.

Cu toate acestea, valoarea unui film nu se lasă încadrată dintr-un singur punct de vedere. Fiecare spectator vede și simte un film în urma trecerii printr-un filtru personal. De aceea este atît de prețios exercițiul schimbului de opinii, căci ni se demonstrează că adevărul va depinde întotdeauna de cel care îl spune.

Trailer

Galerie foto