Există o întrebare pe care omul și-o pune surprinzător de rar, deși îi organizează în tăcere aproape întreaga viață: ce ai continua să faci dacă n-ar afla nimeni? Dacă n-ar exista fotografii, diplome, algoritmi, recomandări și nici măcar prieteni cărora să le povestești. Dacă plăcerea n-ar produce prestigiu, iar pasiunea n-ar putea fi trecută în CV. Răspunsul pare simplu doar pînă în clipa în care începi să elimini, unul cîte unul, spectatorii.

Expresia lunii, „de-amorul artei”, ascunde o ironie discretă. Nu vorbește, de fapt, despre artă. Ea desemnează una dintre cele mai fragile posibilități ale existenței, aceea de a face ceva fără să urmărești altceva. Un gest care își este suficient sieși. O activitate a cărei singură justificare este propria ei desfășurare. Într-o lume care întreabă obsesiv „la ce folosește?”, expresia aceasta pare aproape subversivă.

Latinescul „amor” desemna o atracție care nu avea nevoie de explicații suplimentare. Iar arta, înainte să devină industrie, piață sau investiție, era unul dintre puținele teritorii în care inutilul putea fi practicat fără rușine. Nu pentru că arta n-ar avea efecte, dimpotrivă, ci pentru că efectele ei nu puteau fi calculate în avans.

Totuși, omul pare să fi descoperit o performanță remarcabilă de a transforma orice pasiune într-o obligație. Pasiunea nu dispare dintr-odată, este împinsă încet spre margine de contabilitatea performanței. Puține lucruri sînt atît de vulnerabile precum bucuria gratuită. Ea rezistă greu în contact cu măsurarea permanentă. Am creat, deci, o întreagă economie construită în jurul autenticității. Sîntem încurajați să fim noi înșine, dar într-un mod suficient de interesant încît să poată fi distribuit. Să avem pasiuni, dar unele care arată bine în fotografii. Să cultivăm spontaneitatea, dar după o minimă editare. Chiar și ideea de autentic a ajuns să respecte anumite convenții estetice.

De aceea, una dintre cele mai dificile întrebări nu este dacă avem gust, ci de unde vine el. Cît din ceea ce iubim am fi iubit oricum și cît ne-a fost predat cu răbdare de profesori, critici sau prieteni? Gustul autentic este un ideal seducător, dar poate și puțin naiv. Aproape toate preferințele noastre sînt educate într-o anumită măsură. Educația gustului nu este o fraudă, ci una dintre formele civilizate ale răbdării. Problema începe abia atunci cînd gustul încetează să fie experiență și devine legitimație. Cînd cultura nu mai este locul în care te întîlnești cu lumea, ci locul în care dovedești că aparții unui anumit cerc. Snobismul are, probabil, cea mai ciudată definiție dintre toate viciile. Nu înseamnă să-ți placă lucruri sofisticate, ci să speri că ele te vor face sofisticat prin simplă asociere.

Este curios cît de des confundăm rafinamentul cu afișarea lui. Oamenii cu adevărat cultivați vorbesc, de regulă, surprinzător de puțin despre cît sînt de cultivați. Cultura seamănă în această privință cu bunul-simț. Funcționează cel mai bine atunci cînd nu simte nevoia să se prezinte.

Dar poate cea mai sigură probă a pasiunii rămîne perseverența ei în singurătate. Există un moment în orice preocupare sinceră în care dispare publicul. Rămîi doar tu și lucrul pe care îl faci. Acolo începe, probabil, adevăratul „de-amorul artei”. În clipa în care recompensa nu mai vine din privirile celorlalți, ci din liniștea aproape inexplicabilă pe care o lasă gestul însuși.

Paradoxul este că tocmai activitățile considerate inutile sfîrșesc adesea prin a susține lucrurile cele mai importante. „We don’t read and write poetry because it’s cute. We read and write poetry because we are members of the human race. And the human race is filled with passion. And medicine, law, business, engineering, these are noble pursuits and necessary to sustain life. But poetry, beauty, romance, love, these are what we stay alive for.” („Nu citim și nu scriem poezie pentru că e drăguță. Citim și scriem poezie pentru că facem parte din rasa umană. Iar rasa umană este plină de pasiune. Medicina, dreptul, afacerile, ingineria, acestea sînt îndeletniciri nobile și necesare pentru a susține viața. Dar poezia, frumusețea, romantismul, iubirea, iată pentru ce rămînem în viață.”), zise Robin Williams în rolul lui John Keating, acum mai bine de 35 de ani, în „Cercul poeților dispăruți”.

Prieteniile se nasc rareori într-o ședință de eficientizare. Dragostea nu apare în urma unei analize cost– beneficiu. Copiii nu-și amintesc peste ani cît de bine optimizat era programul familiei, ci după-amiezile în care timpul părea că nu servește la nimic. Civilizația însăși pare construită pe o colecție impresionantă de inutilități fertile.

Aceasta este adevărata funcție a timpului liber. Nu aceea de a produce rezultate, ci aceea de a ne reaminti că nu toate lucrurile valoroase trebuie produse. Unele trebuie doar trăite. Există o formă de demnitate în activitățile care refuză să devină investiții. Ele ne scot, măcar pentru cîteva clipe, din logica schimbului universal și ne readuc într-un spațiu aproape uitat, acela în care existența nu trebuie justificată prin eficiență.

Se spune adesea că timpul înseamnă bani. Formula este utilă contabililor și fatală poeților. În realitate, timpul înseamnă întotdeauna ceea ce alegem să sacrificăm pentru el. Dacă îl oferim doar lucrurilor care ne întorc ceva măsurabil, riscăm să devenim extraordinar de eficienți și surprinzător de săraci.

„De-amorul artei” n-a descris niciodată doar un capriciu. A fost, încă de la început, o formă discretă de rezistență. Refuzul de a accepta că orice gest trebuie convertit în profit, influență sau prestigiu.