„Mergem înainte, că înainte era mai bine” e una dintre acele zicale românești care par glume, dar funcționează suspect de bine ca filozofie, improvizată ce-i drept. O spunem rîzînd, de obicei, cînd lucrurile nu merg grozav, dar nici suficient de prost încît să ne oprim. E replica perfectă pentru tranziție. Nu promite nimic, nu explică nimic, dar ne împinge blînd din spate. Înainte. Oricum ar fi.

Luna ianuarie vine exact cu genul ăsta de energie. Ne spune să mergem înainte, deși afară e frig, e întuneric devreme și avem impresia vagă că anul nou începe mai mult din inerție decît din entuziasm. Calendar nou, obiceiuri vechi. Schimbarea e anunțată oficial, dar livrarea e lentă. Totul pare să funcționeze pe baza aceleiași logici: mergem înainte pentru că… nu prea avem alternativă.

Problema cu „înainte” e că are două sensuri. Unul orientat spre viitor – progres, schimbare, evoluție. Celălalt orientat spre trecut – „pe vremuri”, „odată”, „cînd era mai bine”. Iar între cele două sensuri se întinde exact spațiul în care trăim acum. Ne mișcăm înainte, dar cu privirea aruncată constant peste umăr. Ca și cum ne-ar fi teamă să nu pierdem ceva important pe drum, chiar dacă nu știm exact ce.

La fiecare început de an fac bilanțuri. Ce-am cîștigat? Ce-am pierdut? Răspunsurile nu mai sînt spectaculoase. Am pierdut timp, răbdare, disponibilitate. Am cîștigat aplicații, strategii, mecanisme de adaptare. Am devenit mai eficientă, mai rapidă, mai bine echipată pentru viitor. Nu știu dacă și mai liniștită. Schimbarea modernă nu ne promite fericire, ci funcționalitate. Ne spune să mergem înainte, dar ne cere să nu ne oprim niciodată.

Și totuși, cînd spunem „înainte era mai bine”, rareori ne referim la realitatea istorică. Nu idealizăm lipsurile, frigul, greul. Idealizăm ritmul. Ideea că lucrurile se întîmplau mai încet. Că aveau timp să se așeze. Că nu trebuia să ținem pasul cu nimic. „Mai bine” nu înseamnă mai bun, ci mai respirabil.

După textul „Repet, deci exist”, publicat în decembrie 2025, am primit un comentariu. Primul, lucru care, de altfel, în economia emoțională a unui autor de blog, contează mai mult decît aș recunoaște public. Printre laude și entuziasm, venea și o sugestie: „Focul din centrală”, subiect potrivit pentru lunile friguroase. Evident, m-am gîndit că, dacă universul (zis și mătușa mea, cea care a lăsat comentariul) îmi oferă sugestii, cine sînt eu să nu le onorez? Pentru că nimic nu spune „(toate-s vechi și) nouă toate” ca focul din centrală, simbolul suprem al mersului înainte. Nu-l vezi, nu-l simți, dar depinzi de el. Nu stăm în jurul focului, nu-l veghem, nu-l înțelegem. Doar avem încredere că funcționează.

Așa arată și schimbarea azi. Nu arde, nu trosnește, nu sună. Doar merge. Ca noi. Mergem înainte fără să știm exact ce ne așteaptă, dar convinși că stabilitatea e meritul nostru, nu rezultatul unui mecanism invizibil care funcționează undeva, în fundal.

Suspectez că asta e, de fapt, dilema generației noastre. Mergem înainte, dar nu sîntem siguri că știm încotro. Și, în același timp, ne uităm înapoi fără să vrem să ne întoarcem cu adevărat. Schimbarea nu ne mai sperie prin necunoscut, ci prin ritm. Prin faptul că nu ne lasă timp să ne prindem de ea.

Adevărata provocare nu e să alegem între trecut și viitor, ci să fim prezenți în timp ce trecem prin ele. Să acceptăm că „înainte” nu e o destinație, ci un proces. Uneori mai rece, alteori confortabil. Uneori cu foc, alteori cu centrală.

Așa că da, mergem înainte. Nu pentru că înainte era mai bine sau mai rău, ci pentru că aici, acum, e singurul loc din care putem pleca. Restul se mai reglează din mers. Sau, dacă avem noroc, din termostat.